Viața ca un neîntrerupt pelerinaj
Atât de simple și de firești sunt rosturile devenirii, chiar dacă, uneori, complicăm totul, până la uitarea de sine și eludarea idealurilor veritabile. Există, astăzi, sculptate în disimulare, atât de multe idei și atât de puține lămuriri constante, încât contururile împlinirii umane sunt, prea adesea, neclare.
Suntem îndemnați, persuasiv, să îmbrățișăm gânduri ce nu ne aparțin și comportamente ce nu ne caracterizează, iar păstrarea ori abandonarea lor ulterioară în favoarea altor concepte, îngemănate, nu ne ușurează cu nimic parcursul prin lume către Adevăr. Deoarece Adevărul ne este ținta finală, orice s-ar spune, și drumul către el este mult mai simplu, mult mai plăcut decât am crede, într-o lume atât de frumoasă, neatinsă de aparențe cernite sau de vorbe cu înțeles interschimbabil.
În vremuri când zările ni se înfățișează mereu înnorate, când ne-a devenit o a doua natură eterna competiție, alăturată, eventual, jignirii și lovirii adversarilor - adică a mai tuturor celor din jur -, vă propun, măcar ca idee, dacă nu chiar ca fel de a fi, o perspectivă diferită: viața ca un neîntrerupt pelerinaj. Calea către ceea ce ar trebui să fim, drumul către cereasca Împărăție.
Privit din afară, pelerinajul este o experiență stranie. Renunți la numeroase minute de confort, călătorești către un ideal spiritual, porți în inimă o rugăciune și în cuget numele celor dragi. Înaintezi încet, cumpătat, ești înconjurat de semeni (nu competitori) cu aceeași menire în inimă și același zâmbet în priviri. Ești, fie și pentru puțină vreme, într-o altă lume, a liniștii și a bunei înțelegeri. Iar roadele pelerinajului se măsoară în fărâme de eternitate picurate întru sine și întru ceilalți, nu în cine știe ce beneficii perisabil-moderne. De aceea, nu cred să existe multe momente în viață care să se apropie, prin intensitate a strălucirii sufletești și lămurire sinceră a devenirii umane, de acele clipe dedicate aflării Adevărului.
Fără a purta acest nume cu mândrie ori jenă, pelerinul este cel care pornește spre bunătatea divină, îmbrățișând, deopotrivă, cunoașterea și trăirea credinței firesc neîngrădite de aparențele clipei. Fie că se găsește la început (și devine curând nerăbdător), pe cale (și tinde să-i povățuiască pe alții, poate nu mereu inspirat) sau aproape de țintă (și a înțeles că împlinirea este un rod, nu o pradă), pelerinul știe că drumul e lung și niciodată facil, însă răsplata nu constă în ajungerea acolo, ci în binecuvântarea care schimbă și desăvârșește vieți.
Luna octombrie aduce pentru noi, românii, două mari prăznuiri ce au depășit de mult granițele locale și regionale. Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor, ne îndeamnă, mai cu seamă în această perioadă, spre cercetarea atentă a sinelui, rugăciune și înțeleaptă bună-înțelegere, călăuzindu-ne spre Dumnezeu. Iar cele două pelerinaje tradiționale, în orașul de căpetenie al Moldovei și în capitala țării, sunt pline de naturalețe, de sens, de bogăție spirituală. Participanții direcți la aceste manifestări ale credinței sunt însoțiți, cel mai adesea, măcar cu privirea sufletului, de rude, cunoștințe și prieteni, de toți cei pe care îi poartă în rugăciune.
Privind astfel ceea ce se întâmplă în această perioadă, înțelegem că nu „doar” miile de pelerini pe care i-am văzut în filmări sau în fotografii sunt cei prezenți cu adevărat acolo, pe crestele spiritualității ortodoxe românești, ci o întreagă țară: noi, toți, cei care poate știm sau poate am uitat să ne închinăm la vreme; care cunoaștem - ori nu am izbutit încă - elementele importante ale credinței; care vrem, chiar dacă uneori avem impresia că nu putem prea mult, să ne apropiem de nemărginita bunătate divină. Suntem, în aceste zile, fiecare cât știe, vrea ori izbutește, pelerini care se apropie cu surâs pios de cei doi sfinți cuvioși, cerându-le ajutorul. Rugăciunile noastre se împletesc, îngemănate cu rugăciunile lor, zămislind o punte către îndumnezeire. Și, sincer vorbind, nimic altceva nu este mai important decât acest demers.
Au fost și vor mai fi voci care să descrie altfel, pe ton zeflemitor sau straniu-mânios, pelerinajul. Nimic bun nu este dobândit fără strădanie și nici o faptă cu adevărat frumoasă nu este ferită de ispita desconsiderării. Privind, însă, miile de pelerini care și-au asumat plăcuta povară a rugii pentru ei și pentru ceilalți, observăm bucurie, pace, comuniune întru credință. Privind în jur, prin negura cotidianului perisabil, observăm încruntare, perpetue confruntări și dezbinare. Dacă vrem cu adevărat să învingem cumva „lipsa asta, sărăcia asta lucie de fericire” (Ileana Vulpescu, Arta compromisului) care tinde să ne cuprindă existența, oare nu ar fi o idee bună să abordăm fiecare zi - și viața în ansamblu - ca pe un neîntrerupt pelerinaj? Un parcurs, alături de semeni, către Dumnezeu, sub călăuzirea binecuvântată a sfinților noștri ocrotitori; pentru că simple, firești, senine sunt rosturile devenirii...