Viaţa ca un rol

Şedeau tolăniţi în parcare, pe lângă rampa de gunoi. O familie ca oricare alta: mama şi tatăl, robuşti, aparent bine hrăniţi, plictisiţi în acel moment al zilei lipsit de evenimente. Şi fiul, mărunţel, iute, ridicându-se la intervale scurte de timp şi alergând printre maşini, de parcă s-ar fi aflat în locul de joacă ideal. Din când în când, tatăl îl striga, fără a privi în direcţia lui, cu un glas aspru, iar copilul îi răspundea cu un ţipăt, asigurându-l că totul este în regulă.

Deodată, în parcare a intrat un autoturism. Bărbatul a devenit brusc interesat şi a emis un răcnet, acoperind orice zgomot ambiental. La acest semnal, fiul său a lăsat baltă joaca şi s-a înfiinţat la geamul maşinii staţionate. "Nenea, dă-mi şi mie un leu, să-mi iau pâine", a spus, cu un glas umil şi trist, adoptând o figură îndurerată. "Mi-e foame, nenea, dă-mi şi mie ceva, te rog!", a completat, ridicând nişte ochi rotunzi şi rugători, în care nu se citea nici urmă de prefăcătorie. Văzându-se cu banii în mână, a ieşit imediat din rol şi a alergat, chiuind, spre părinţi, arătându-le, triumfător, rodul "muncii" sale. Tatăl i-a smuls bancnota, a îndesat-o în buzunar, apoi i-a spus, sever, ceva. Copilul a revenit la preocupările anterioare, variind între apatie şi năvala printre maşinile parcate. Era liber până la apariţia următorului "client". Trăim într-o lume ciudată. Nenorocirea şi bunăstarea convieţuiesc în bună pace, rar intersectându-şi drumurile. În paralel, pe aceleaşi străzi abandonate distrugerii lente păşesc săraci şi bogaţi, oameni de facturi diferite şi cu preocupări diverse, fără a privi în jur, grăbiţi să ajungă undeva. Într-un loc de unde vor pleca spre alte şi alte ţinte, tot pe fugă, tot nevăzând nimic şi pe nimeni. De parcă acest veac s-ar hrăni cu neliniştea şi, în general, cu sentimentele noastre, provocându-le, intensificându-le, apoi consumându-le. Şi rămânem goliţi, însinguraţi, preocupaţi doar de noi înşine şi de graba noastră. În aceste condiţii, ne confruntăm cu o lipsă acută de timp. Nu mai avem vreme de nimic. Ziua pare să se fi contractat, rămânând un interval neverosimil de scurt, care se scurge rapid, fără a lăsa în urmă amintiri notabile. Cine mai poate să caute altceva decât propriul interes în această cursă contra cronometru? Şi cine oare, apăsat de grija zilei de mâine, mai are timp să fie bun? Există persoane care, profitând de însingurarea şi înstrăinarea noastră, de absurda dispariţie a unor comunităţi propriu-zise, în care toţi să se cunoască şi să se implice, joacă rolul de sărmani chinuiţi ai sorţii, smulgându-ne aproape, în graba noastră, un strop de milă şi un ban din buzunar. Îşi învaţă şi copiii să cerşească şi să mintă convingător. Pentru ca, sătui şi enervaţi, la ceva timp, să nu mai fim înduioşaţi nici de sărăcia autentică, pierzând unul dintre ultimele sentimente umane înălţătoare: compasiunea. Este drept, intenţia contează enorm. Iar intenţiile noastre de a ajuta, chiar şi pe cei care joacă rolul de oropsiţi ai sorţii, sunt lăudabile. Fără îndoială că tot milostenie este considerat sprijinul către cei vrednici, ca şi către cei nevrednici, nefiind noi în măsură să cercetăm sau să judecăm. Doar că reprezintă gestul izolat al unor persoane însingurate, o picătură de dulceaţă într-un pahar plin cu o licoare amară. Şi, din punct de vedere practic, poate conta prea puţin, fiind îndreptat către înşelători, nu către nevoiaşi. În mod normal, comunitatea ar trebui să fie construită în jurul bisericii, lăcaşul de cult care îi aşteaptă înăuntru pe săraci şi bogaţi, deopotrivă. Înaintea lui Dumnezeu suntem toţi la fel, curăţia sufletului nostru fiind mai importantă decât dimensiunile portofelului. Iar această comunitate ar trebui să îi identifice pe cei care au cu adevărat nevoie de sprijin, săraci şi neputincioşi, îndrumând spre ei ajutoarele credincioşilor. Pentru aceasta, însă, este nevoie de noi. Noi, cei fără timp şi plini de griji, care să lăsăm tot zbuciumul deoparte şi să păşim în biserică la ceas de rugăciune, căutând apoi să ne implicăm în problemele parohiei, comunitatea din care facem parte. Căci a fi creştin nu presupune o convingere ori o trăire interioară, în nefireasca noastră izolare, ci o punere în practică a credinţei, o manifestare a compasiunii şi a iubirii, la un nivel ce ne separă de prefăcătorie şi egoism. Altfel, grăbiţi şi dezrădăcinaţi, putem descoperi un îngrozitor adevăr: că am ajuns să jucăm, inclusiv din punct de vedere religios, un rol, asemeni unora dintre cei pe care îi mai ajutăm, câteodată, când avem timp.