Viaţa creştină - urcuş spre Ierusalimul ceresc
Omul credincios este chemat la o aprofundare continuă a relaţiei sale cu Dumnezeu. Inactivismul, indiferenţa ori stagnarea în plan duhovnicesc echivalează cu pierderea Împărăţiei lui Dumnezeu. Tentat de perspectiva raţionalistă şi tras în jos de ideologii secularizante tot mai agresive, omul actual pierde simţul realităţii transcendente, acel „dor de Dumnezeu“ despre care vorbeau Părinţii Bisericii odinioară, lăsându-şi aproape toate energiile fiinţei sale în seama grijii obsesive faţă de nevoile materiale.
Pregătirea aperceptivă Cunoaşterea lui Dumnezeu, pe care Mântuitorul Iisus Hristos o identifică cu viaţa veşnică (In. 17, 3), este un proces ale cărui dimensiuni esenţiale, cea raţională şi cea duhovnicească, se întrepătrund în mod complementar. Receptarea intelectuală a mesajului credinţei constituie o premisă necesară adâncirii prin experienţă spirituală a datelor Revelaţiei. Reflecţia creştină este mântuitoare, aşadar, numai dacă mijloceşte angajarea noastră într-un parcurs existenţial progresiv, al cărui ţel este unirea cu „Dumnezeu-Cel-Viu“ (Mt. 16, 16). Suntem, astfel, chemaţi la o înălţare a firii noastre lăuntrice către zările infinite ale desăvârşirii. Această finalitate nu poate fi atinsă brusc, din cauza naturii umane slăbite de păcatul care i-a devenit propriu după căderea din ascultare de Dumnezeu a omului paradisiac. Din acest motiv, omul trebuie mai întâi să se vindece de urmările neascultării, luptându-se cu sine, pentru a putea să se împărtăşească, apoi, din plinătatea divină a harului Duhului Sfânt. Fiind „jos“, are de urcat treptele către locul de „sus“, de unde a căzut. Are de urcat o scară invizibilă.
Anunţarea temei
Dorind să evidenţiem, atât cât ne este posibil pe calea cuvintelor scrise, caracteristicile şi etapele acestei înălţări duhovniceşti, vom apela, pentru ilustrare şi sprijin explicativ, la cel mai reprezentativ simbol al spiritualităţii creştine legat de această temă, Scara raiului sau Climax-ul Sfântului Ioan Scărarul.
Tratarea - Viaţa noastră este o chemare către înălţimile Duhului
În literatura duhovnicească a Răsăritului ortodox nu există o lucrare care să descrie mai amănunţit decât cea pe care am invocat-o fazele ascetice ale întoarcerii noastre de la păcat la sfinţenie. Desigur, înaintea ei, Sfântul Grigorie de Nyssa deschisese deja tema urcuşului sufletesc al omului „în virtute şi în bine“ (Despre viaţa lui Moise). Marele teolog capadocian ilustrează ascensiunea minţii către înălţimile Duhului, prin slujirea virtuţii, folosind o comparaţie inspirată din lumea fizică. Sfântul Părinte face o asociere contrastivă între corpurile grele cu formă rotundă, care, lăsate să se rostogolească din vârful muntelui, deşi neîmpinse de nimeni, dobândesc o viteză din ce în ce mai mare, şi sufletul care, dezlegat de poftele necurate, capătă forţă crescândă de a străbate sfere duhovniceşti tot mai înalte. Pentru omul angajat în acest progres interior continuu, fiecare culme cucerită este totdeauna un punct de plecare pentru o nouă altitudine spirituală.
Deşi scrisă de un pustnic veritabil şi dedicată vieţii călugăreşti, Scara Sfântului Cuvios Ioan al Sinaiului a dobândit o valoare duhovnicească deosebit de mare pentru toţi creştinii care sunt dornici de a-L „vedea“ pe Dumnezeu la capătul efortului lor de autoperfecţionare spirituală. În adânca ei socotinţă pedagogică, Biserica a rânduit pomenirea Sfântului Ioan Scărarul şi a celebrei sale opere într-o perioadă de maximă sârguinţă ascetică, Postul Mare (în Duminica a 4-a), învăţându-i pe creştinii care se pregătesc să întâmpine marele praznic al Învierii Domnului că aceasta nu se poate realiza decât prin parcurgerea treptelor despătimirii şi ale împlinirii poruncilor sfinte, cu ajutorul permanent al Duhului Sfânt. Viaţa creştină trebuie să se desfăşoare ca o înlănţuire ascendentă de virtuţi, indicate de autorul Scării prin treizeci de trepte, după numărul anilor Mântuitorului la momentul primirii Botezului în râul Iordan. Opţiunea pentru tema scării îşi are inspiraţia în mistica biblică vetero-testamentară, aducând aminte de celebra scară care, în visul Patriarhului Iacob, lega cerul de pământ, la capătul ei superior fiind Însuşi Dumnezeu, Care îi vorbea omului (Facere, cap. 28).
De la întunericul patimilor către frumuseţea luminoasă a virtuţii
În viziunea teologică a Scării raiului, apropierea omului de Hristos nu este posibilă decât prin înstrăinarea de răul moral, de păcat. Purificarea de patimi este o lucrare stadială, la fel ca şi umplerea firii de harul virtuţilor. Stările sufleteşti negative, de omorâre a manifestărilor păcatului, se transformă, prin osteneală întru bine, în faze pozitive, luminoase, de acces progresiv la planurile vieţii în Dumnezeu. Părăsind mrejele iluzorii şi otrăvitoare ale păcatului, mintea şi simţirea se apropie, călăuzite de lucrarea transfiguratoare a Duhului Sfânt, de Izvorul absolut al sfinţeniei. Astfel, dacă primele trepte îndeamnă la lepădare senină de lume (adică de tot ce constituie, în ea, sursă a ispitelor), înstrăinare de gândurile deşertăciunii şi ascultare de voia lui Dumnezeu, ultimele trepte ale Scării duhovniceşti sunt rezervate celor mai mari frumuseţi ale sufletului: sfânta şi fericita rugăciune, libertatea de patimi (apathia) şi iubirea. Ca omul să ajungă la desăvârşirea unirii cu Dumnezeu, el trebuie să devină dragoste (agapé) în toate fibrele fiinţei sale, ceea ce înseamnă, de fapt, adevărata asemănare cu Dumnezeu, adică îndumnezeirea omului (theosis). Deşi aşa am fi tentaţi să credem, acest urcuş spiritual nu implică mijloace pur contemplative, ci are, totodată, un caracter practic, accentuând valoarea faptei concrete în lucrarea desăvârşirii de sine. Apofatismul se îmbină, deci, armonios, cu filosofia practică a vieţii în evlavie, într-o experienţă religioasă de maximă intensitate.
Existenţa creştină presupune, aşadar, dinamismul specific călătoriei pământeşti spre o destinaţie cerească, „noul Ierusalim“, cetatea eshatologică a convieţuirii divino-umane (Apoc. 21, 2-3). Învrednicirea de acest lăcaş ceresc se realizează prin căutarea continuă a slavei lui Dumnezeu, a harului Său mântuitor. Luând, însă, aminte la cuvântul revelator al unui sfânt filocalic, Marcu Ascetul, şi anume că „Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale“, învăţăm că cea mai eficientă cale de a-L căuta pe Dumnezeu este să-I împlinim voia, cuprinsă în adevărurile de credinţă şi poruncile pe care ni le-a descoperit prin profeţi şi, plenar, prin Fiul Său întrupat, Iisus Hristos. Mediul cel mai stimulativ pentru o astfel de orientare duhovnicească a vieţii este cel haric, adică Biserica, Trupul îndumnezeit şi comunicant al Mântuitorului, trecut prin jertfa Crucii şi preaslăvit prin Înviere. Aici primim, dacă suntem deschişi şi râvnitori sufleteşte, „duhul vieţii în Hristos Iisus“ (Rom. 8, 2), necesar pentru a parcurge, „de la un vârf spre altul“, scara desăvârşirii lăuntrice.
Asocierea
Primind cu cea mai adâncă evlavie pilda Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, Care a trecut firea Sa umană prin toate încercările trupeşti şi spirituale (flămânzirea specifică postului, durerea, rezistenţa fizică, răbdarea, smerenia, rugăciunea intensă, iertarea deplină dată vrăjmaşilor etc.), ca în punctul culminant al lucrării Sale să o umple de harul îndumnezeitor al Învierii, noi, creştinii, suntem chemaţi să urmăm acelaşi drum ascendent pentru a putea intra, cu sufletele înviate din păcat, în aceeaşi lumină a Învierii lui Hristos.
Generalizarea
Aşadar, viaţa creştină autentică este, după o frumoasă expresie a părintelui Dumitru Stăniloae, înălţarea „spre Iisus, prin adâncul nostru“.
Aplicarea
Să aşezăm, aşadar, întreaga noastră fiinţă pe Scara înaintării spre Hristos, ca, îndrumaţi până la ultima treaptă de Duhul Sfânt, să dobândim calitatea mult râvnită de cetăţeni ai Ierusalimului ceresc.