Viața cu Hristos alături

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, p. 652

„Această smerită călugăriță, de loc din comuna Stănița Neamț, era sora marelui duhovnic Vichentie Mălău din Mănăstirea Secu.

Când avea numai 4 ani, a venit împreună cu sora și cu mama ei să slujească lui Hristos la Mănăstirea Văratec. Aici a crescut, aici a învățat carte, aici a deprins frica de Dumnezeu de la cele mai alese călu­gărițe. În anul 1912 a primit tunde­rea monahală. Apoi, timp de 55 de ani, a purtat cu desăvârșită smerenie crucea lui Hristos, făcându-se tuturor pildă de tăcere, de rugăciune, de ascultare și blândețe.

Iar nevoința maicii Epraxia era aceasta:

Nu ieșea niciodată din mănăstire, nici la alte maici nu se ducea. Iubea cel mai mult biserica, chilia și liniștea. La slujbă mergea totdeauna, la chilie se ostenea mult cu postul și cu citirea Psaltirii, iar în pădure se ducea adesea să guste din dulceața liniștii. Permanent tăcea, cugeta cele dumnezeiești și rostea rugăciunea lui Iisus.

În anul 1938 a murit la Mănăstirea Agapia mama ei, monahia Migalușa. Iar în anul 1945 s-a odihnit cu pace în Banat și fratele ei, protosinghelul Vichentie. De acum, maica Epraxia a început o nevoință și mai mare. S-a unit duhovnicește cu o altă călugăriță de același cuget, anume Lavrentia Beu. Deci petreceau amândouă sub același acoperământ, ca două suflete într-un singur trup, împreună rugându-se, împreună bucurându-se și una pe alta mângâindu-se.

Că, deși trăiau în mare lipsă de cele pământești, simțeau totdeauna dulceața celor cerești și slăveau neîncetat pe Dumnezeu.

În anul 1967, la sfârșitul lunii mai, a zis maica Lavrentia către sora ei de nevoință:

– Iartă-mă, maică Epraxia, eu mă duc înainte la Hristos!

– Dumnezeu să te ierte, maică Lavrentia. După șapte zile vin și eu.

Într-adevăr, la 7 iunie 1967 a adormit în pace și maica Epraxia, mutându-se împreună în lumina lui Hristos!”

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, p. 632

„În vara anului 1933, într-o zi de duminică, pe când tinerii din sat se adunau cu veselie la nuntă, alesul Domnului, Ilie (Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț), s-a închinat cu lacrimi în biserica din Crăiniceni, și-a sărutat crucile părinților din cimitir și, luându-și rămas bun de la ai săi, a plecat să se logodească cu Hristos în obștea Mănăstirii Neamț.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)