„Viaţa monahală trebuie trăită frumos“

Extrem de exigentă cu sine, sensibilă, cu simţul corectitudinii şi cel al respectului întipărite în inimă de părinţii săi. Iradiază o pace şi o blândeţe pe care numai oamenii aproape de Dumnezeu le transmit. Se simte împăcată cu sine şi cu semenii, iar virtutea smereniei o face cu adevărat distinsă. Aşa e maica Teodora Popoaia, de la 15 ani în Mănăstirea Văratec din judeţul Neamţ. „M-am străduit să am conştiinţa împăcată. Că altfel, ce m-aş fi făcut eu acum la bătrâneţe?“, mărturiseşte cu modestie călugăriţa.

Monahia Teodora Popoaia s-a născut la Hangu, judeţul Neamţ, în 1936, dintr-o familie cu şapte copii. „Am intrat în mănăstire în 1951, în ziua de Sfânta Cruce, pe 14 septembrie.“

Aşa îşi începe maica povestea vieţii consacrate Domnului de la 15 ani. „Mamaia (mama - n.r.) m-a adus la mănăstire. Eu voiam să vin de mică, dar nu m-a luat sora mea, că am avut o soră mai mare la mănăstire, plecată de la 12 ani, tot aici, la Văratec; s-a dus la Domnul. A zis: «Stai şi termină şapte clase, că la mănăstire e greu să înveţi». Şi când mă aducea mamaie la mănăstire, împreună cu o găină şi-o plocadă (un fel de macat de lână - n.r.), când am ajuns aici, pe dealul Văratecului, era o doamnă care făcea plajă. A intrat în vorbă cu mamaie, care i-a zis că mă aduce la mănăstire. Şi când a auzit doamna aceea, îmi amintesc cum a făcut: «Hiii, ce-ai adus-o la mănăstire, cum să-i închizi viaţa copchilei în mănăstire? Du fata acasă.» Şi mamaie i-a răspuns aşa, paşnic: «Da' dacă ea se trage...». Nu mi-a fost greu deloc, că mie mi-a plăcut tare mult mănăstirea“, mărturiseşte cu lacrimi maica Teodora în vârstă de 78 de ani.

La Văratec a intrat în ucenicie la viaţa de sine, la maica Filofteia Munteanu.

A învăţat repede slova veche folosită atunci în cult şi a avut ca primă ascultare citirea la Ceaslov. A început apoi să studieze la seminarul de la Agapia, dar l-a întrerupt după trei ani, din cauza unei accidentări la coloană. Şi-a continuat studiile mai târziu, în '80, la seminarul de la Neamţ.

„Spunea un părinte că dacă am şti dinainte cât e de grea viaţa monahală, nimeni n-ar mai veni la mănăstire, dar dacă-ar şti şi cât e de frumoasă, toată lumea ar veni în mănăstire. Viaţa monahală trebuie trăită frumos. Pe mine m-a învăţat un părinte să văd maicile bătrâne ca pe Maica Domnului, iar pe surorile tinere ca pe sfinţii îngeri, şi aşa le vedeam. Eram aşa de multe... Nu încăpeam în biserică. Când ne-a scos, în '59, eram 60 de vieţuitoare numai până-n 25 de ani. Acum nu mai vine tineretul la mănăstire, pe noi ne-au gonit şi ne doream cu ardoare mănăstirea“, spune maica Teodora.

În urma Decretului din '59 a fost şase ani „pribeagă“, după cum se exprimă monahia. S-a reîntors în mănăstire şi a ridicat, împreună cu sora după trup, casa unde locuieşte acum, la viaţa de sine. A ţesut covoare, lucru pe care l-a făcut şi în timpul cât a stat în casa părintească, alungată din mănăstire. „Pe sora mea au primit-o repede înapoi, a stat doar un an în lume. Era bolnavă, a mers în audienţă la Înaltu' Iustin (viitorul Patriarh Iustin Moisescu - n.r.). Aşa de frumos i-a vorbit atunci Înaltu' surorii mele... I-a zis: «Aveţi răbdare, maică, aveţi răbdare, că nu vă las pe drumuri. Aveţi răbdare şi fiţi cuminţi». Cuvintele astea aduse mie de sora mea mi-au fost îmbărbătare. N-am murit în anii de refugiu care-au fost, dar mi-a fost tare greu departe de mănăstire. Slavă Domnului că Biserica are acum libertate! Că tare rău a mai fost... M-am dus odată în pridvoraş la biserica mare şi când am văzut în «Ziarul Lumina» atâta sobor de preoţi şi ierarhi la o slujbă m-am emoţionat atât de tare că am început să plâng. Nu văzusem niciodată atâta frumuseţe...“, mărturiseşte maica Teodora.

Secretară la Văratec, stareţă la Durău

Reîntoarsă acasă, la mănăstire, a primit ascultare la cancelaria Mănăstirii Văratec, ca secretară. „Am făcut mai mult lucrul Martei. Atâta treabă era, că nu reuşeam s-ajung la biserică şi tare rău îmi părea. Aşa făceam pe lângă biserică: «Doamne, iartă-mă, Doamne, miluieşte-mă, Doamne, nu mă lăsa!» Îmi făceam seara pravila şi dimineaţa mă duceam la Sfânta Liturghie, dar trebuia să ies înainte să se termine, ca să merg la cancelarie. Eu aşa ştiam, că dacă nu ne facem canonul de rugăciune rânduit, trupurile noastre n-au să putrezească după moarte“, ne mai spune zâmbind măicuţa.

La 56 de ani ani a ajuns stareţă a Mănăstirii Durău, ascultare primită de la vrednica de pomenire stareţă a Văratecului, maica Nazaria Niţă. A urmat surorii sale după trup, maica Nimfodora Popoaia, prima egumenă a reînfiinţatei mănăstiri de călugăriţe de la Durău din anul 1990.

A cârmuit obştea de la Durău timp de şapte ani. S-a retras din stăreţie în urma unui alt accident, la picior. La Durău l-a cunoscut pe protos. Ambrozie Dogaru, „Dumnezeu să-l sfinţească, că tare bun duhovnic a fost. Se purta cu multă iscusinţă, smerenie şi dragoste; un om de jertfă“, spune destoinica maică. Le-a învăţat pe ucenicele sale, la Durău, să ia aminte, pentru că „de tot timpul vom da seamă înaintea Domnului“.

„Cea mai mare bucurie a mea e biserica“

„Regret că nu am deprins şi eu rugăciunea minţii. Ca să ai rugăciunea aceasta trebuie să fii cu totul dezlipit de cele lumeşti. Dar eu cum s-o am, dacă am fost atât de habotnică, numai de-a treburilor... Ascultarea pentru mine a fost esenţială. Mi-am dorit să fiu mai mult cu rugăciunea, dar... Erau multe zile de lucru când plecam de la 5 dimineaţa din chilie şi dacă ajungeam la prânz să iau două linguri de borş, numai ce trimitea după mine, că sunt chemată la cancelarie. Seara, la Utrenie, nici pomeneală s-ajung. Terminam la 11, 12 şi la 1 noaptea treaba. Era mai greu pe-atunci, că nu erau calculatoare, totu' trebuia să faci cu capu'“, îşi aminteşte maica.

„Trebuia să «furi» biserica. Dacă nu erai oleacă râvnitor, nu vedeai biserica decât pe-afară, aşa de multe treburi erau“, povesteşte monahia. „Eu am fost Marta. Mărtoaia mi-am zis… Le spuneam maicilor cu care lucram: «Duceţi-vă la biserică, maicilor, lăsaţi că fac eu». Totdeauna aşa am făcut. Acum, de când am rămas doar cu întreţinerea casei, mă duc şi eu la biserică, slavă Ţie, Doamne! Am ajuns odată la biserică şi-am citit Ceasul 9 şi l-am citit plângând. Nu-l mai citisem din copilărie. M-am gândit: vai, ce-am ajuns de bine, să mă duc şi eu la biserică! Cea mai mare bucurie a mea e biserica. La biserică eu mă recreez. E cea mai mare şansă să pot sta în casa Domnului meu de la amin la amin“, se destăinuie maica.

Sfaturi de la duhovnici iscusiţi şi de la maici venerabile

A fost ascultătoare smerită a vrednicelor maici stareţe Margareta Ocolescu, Pelaghia Amilcar - care a fost în mănăstire de la 4 ani şi a murit la 94 -, Nazaria Niţă, Eufrasia Sârbu, Onufria Nechifor. „Faceţi ascultare, că ascultătorul niciodată nu moare. Dar să nu uităm să facem ascultarea cu smerenie“, redă maica Teodora câteva dintre sfaturile maicii Nazaria, care i-au rămas întipărite în suflet. A primit povăţuirea părinţilor Calinic Prisăcaru şi Clement Iacob, duhovnici ai Văratecului, dar şi a părinţilor Paisie Olaru şi Cleopa Ilie ai Sihăstriei, pe a părintelui Daniel Sandu Tudor, pe care l-a întâlnit la 16 ani, la Mănăstirea Sihăstria. Alţi duhovnici, precum părintele Arsenie Papacioc şi Nicodim Grosu, pustnicul de la Tarcău, au ajutat-o să înainteze pe scara virtuţilor.

Îi îndeamnă pe pelerinii Văratecului să alerge la Dumnezeu cât mai e timp, să-şi găsească un duhovnic şi să rabde viaţa aşa cum e, ca Dumnezeu să nu-Şi întoarcă faţa de la noi, aşa cum procedăm noi deseori. Mai sfătuieşte ca tot lucrul să fie făcut cu rugăciune. „Când eram tânără şi mergeam la ascultare la câmp, o maică citea Paraclisul Maicii Domnului, iar celelalte lucram şi spuneam rugăciunea lui Iisus. Era frig, făceam focul şi coceam acolo cartofi ca să gustăm ceva“, povesteşte măicuţa.

Acum îşi mai doreşte mântuirea, pe care speră să i-o ofere Hristos, deşi consideră că L-a supărat mult, „timp de 78 de ani“. „Dar am încredere că Maica Domnului va interveni pentru mine şi nu mă va lăsa, că eu m-am predat în mâinile Domnului“, încheie cu credinţă monahia.