Viaţă, nu standarde

Obosim. Ducem o viaţă din ce în ce mai chinuită. Suntem stre­saţi, agitaţi, nervoşi, neliniştiţi, în­tr-o permanentă forfotă. La ori­ce pas suntem invitaţi să a­vem..., să dăm..., să luăm..., să sim­ţim... etc. În definitiv, să fim alt­­ceva decât ceea ce suntem, din pricina în­tregii game de ver­be ale da­toriei, faţă de noi şi fa­ţă de alţii, care ni se impun drept standarde în viaţă. Astfel, tră­im prinşi în permanenţă între for­mele verbale ale con­junc­tiv­u­lui: „să“, din cauza optativului: „aş“, iar cercul lor vicios nu ne dă răgaz pentru nici o altă formă verbală pasivă sau activă, care să ne mulţumească şi să ne odihnească fiinţa.

Şi, ceea ce este şi mai grav, nici măcar nu ne mai punem între­ba­rea: de unde toate acestea? Le acceptăm ca normalitate, chiar dacă prin ele ni se fură tot mai mult firescul, conducându-ne e­xis­tenţa tot mai în afara propriei noas­tre vieţi. Şi totuşi, îndrăz­nim să răspundem neinterogaţi: cred că toate standardele de via­ţă ne secătuiesc de propria via­ţă!

De la naştere la moarte, viaţa de zi cu zi ni s-a umplut de standar­de. Suntem invitaţi, ba chiar aga­saţi să trăim după toa­tă gama de standarde care ne dublează viaţa negativ. Astfel, potrivit standar­de­lor trebuie: să ne concepem, să ne asistăm viaţa embrionară, să ne naştem, să ne vaccinăm, să ne jucăm, să ne hrănim, să ne îmbrăcăm, să (ne) spălăm, să studiem, să muncim, să ne îndră­gos­tim, şi chiar să ne rugăm, să vi­săm, să sperăm, să murim etc. Toate se vor făcute după stan­darde. În afara acestora suntem ca­talo­gaţi ca fiind în afara nor­ma­lităţii, fapt grav atenţionat de opi­nia publică, paznicul neadormit al standardizării vieţii.

Fără pretenţia de a inventaria toate ramificaţiile standardelor, dorim să le reclamăm prezenţa inoportună pe trunchiul firesc al vieţii umane. Ele au ajuns să ne dirijeze ţelurile şi speranţele, precum şi dezamăgirile sau ne­îm­plinirile. Şi n-ar fi atât de mare pericolul dacă doar forţa lor ex­te­rioară ne-ar presa existenţa, şi aşa destul de chinuită. Însă, nocivitatea lor este cu atât mai apăsătoare cu cât, prin acordul nostru, ele devin o a doua natu­ră a omului. Aşa ne trezim că exe­cu­tăm instinctiv orice standard de viaţă cu iluzia că ele ne au­ten­tifică statutul de persoane uma­ne. Nu observăm că de fapt orice bifare a lor ne depose­dea­ză de viul şi firescul nostru. Re­cla­mă aceasta stilul cosmopolit de viaţă preferat şi dezvoltat agresiv plecând de la propriile noastre dorinţe.

Atât de mult s-au înmulţit stan­dar­­dele, încât uităm să mai trăim şi să ne mai bucurăm de viaţă. Ne ghidăm după standarde în ideea că vom fi fericiţi, că vom scăpa de neîmpliniri, de deza­mă­giri, de stres, de fel de fel de pa­nici, dar de fapt standar­di­za­rea vieţii este cea mai nefericită cale de a trăi. Standardele fură tot ce-i mai fru­mos, mai sănătos şi mai de dorit în viaţă. Ele ne sustrag esenţa vieţii care constă în libertatea asumată de a fi ce­ea ce suntem, iar nu ceea ce vor alţii să fim.

De fapt, scopul tuturor standar­de­­lor, explicit sau implicit, este acela de a ne dubla descurajator li­bertatea. Suntem creaţi fiinţe libere şi creative. Acestea sunt cele mai distinctive calităţi care ne justifică existenţa în chip per­so­nal în univers. Timpul şi spa­ţiul ne sunt date ca măsuri şi in­terv­ale obiective pe care trebuie să le transcendem continuu prin asumarea lor liberă şi creatoare. Avem în acest univers sensibil vocaţia de a modela, de a cro­şe­ta fiecare clipă a timpului ce îl trăim şi fiecare loc din spaţiul pe care-l locuim sau îl străbatem. Dim­po­trivă, sterpiciunea, us­că­ciu­nea şi delăsarea intervin în via­ţa omului atunci când ne în­ghea­ţă putere creatoare. A­tunci când stagnăm în proiecte. Atunci când ne vindem libertatea crea­toare pe comoditatea şi letargia oferite de standardele cotidiene.

Bineînţeles că avem nevoie de repere, de jaloane diriguitoare, de vectori înspre lumină, dar nu-i ca­zul să rămânem blocaţi în limi­tele lor şi astfel, să ratăm des­ti­na­ţia. Şi mai ales atunci când re­perele se standardizează nu-i ni­cidecum de dorit să schimbăm li­ber­tatea creatoare pe rigidita­tea acestor scheme de viaţă.

Peste toate, mai bine un strop de viaţă în libertate creatoare decât ani mulţi în stresul devo­ra­t­or al standardelor. Aşa că: spor la viaţă!