Viaţa şi puterea noastră stau în unire

Patria este sanctuarul naţional al prezenţei noastre neîntrerupte pe aceste plaiuri care sunt ale noastre din veci şi pentru de-a pururi. Dacă alte „neamuri“ au venit şi s-au sălăşluit în acest spaţiu, în curs de secole, noi n-am venit: suntem de-aici! Patria este o fiinţă vie, care are o istorie desfăşurată pe pământul străbun. Sufletul acesteia este poporul căruia îi aparţinem şi care are certitudinea dăinuirii noastre neclintite la această răscruce de lumi. „Toţi românii dintr-o fântână au izvorât şi cură“, spunea Constantin Cantacuzino. Noi ne-am simţit una în toate, şi legături neîntrerupte ne-au ţinut în această unitate de conştiinţă românească.

Întreaga noastră istorie es­te străbătută ca un fir roşu de două carac­te­­ristici principale: con­tinuitatea de vieţuire pe te­ri­­toriul fostei Dacii şi unitatea de limbă, cultură, tradiţii şi cre­­dinţă. Deşi despărţite vea­curi în şir prin hotare politice ne­fi­reşti, cele trei ţări ro­mâ­neşti me­dievale au rămas într-o strân­să comuniune etnică şi bi­se­ricească. Carpaţii n-au fost ni­ciodată zid despărţitor între fraţi, ci, precum spunea Octa­vi­an Goga, ei au fost „coloana ver­tebrală“ a pământului ro­mâ­nesc. Cele trei provincii, la ca­re se adaugă şi Dobrogea, au fost u­nite printr-un şir ne­sfâr­şit de re­laţii economice, po­li­ti­ce, cul­tu­­rale şi mai ales bise­ri­ceşti.

Datorită acestor legături fră­ţeşti, prima unire româ­neas­că înfăptuită de Mihai Viteazul a­pare ca un act întru totul fi­resc. Unind, la 1600, pentru scur­tă durată, pe români sub un singur sceptru, marele voie­vod se intitula „din mila lui Dum­nezeu, Domn al Ţării Ro­mâ­neşti, al Ardealului şi a toa­tă Ţara Moldovei“. Unirea rea­li­­zată de el a străbătut cu­ge­te­le tuturor românilor, veacuri de-a rândul, întărind conştiinţa o­ri­ginii comune. De acum îna­in­te, conştiinţa unităţii apare ca o adevărată doctrină poli­ti­că în scrierile marilor cronicari şi istorici precum: Grigore Ure­che, Dimitrie Cantemir, Miron Cos­tin, Constantin Cantacu­zi­no, Samuil Micu, Gheorghe Şin­cai, Petru Maior, Ion Budai De­leanu, episcopul Chesarie al Râm­nicului şi atâţia alţii.

De pildă, Dimitrie Cante­mir, învăţatul domn mol­do­vean, în Hronicul său, scria, prin­tre altele, că românii care au fost „din descălecatul de la Tra­ian, de-atunci într-însa (în Da­cia) aşezându-să, într-a­ce­eaşi şi până acum necontenit lă­cuiesc“. Iar dacă vrem să ci­tăm un teolog care a ridicat a­ceas­tă problemă, gândul ni se îndreaptă spre vrednicul mitro­po­­lit Varlaam al Moldovei, care a dat la lumină Cazania sa în a­nul 1643, tipărită, precum el în­suşi spune în a ei Prefaţă, pen­tru „toată seminţia ro­mâ­neas­că“. Prin osârdia sfântului mi­tropolit Simion Ştefan al Băl­gradului a apărut, la Alba Iu­lia, în 1648, Noul Testament, în a­ cărui Predoslovie se pune pro­blema unităţii limbii şi a poporului român.

Sosise timpul să se alcătuiască „o singură domnie“

Circulaţia cărţilor bisericeşti din­tr-o parte în cealaltă a Car­pa­ţilor, precum şi circulaţia das­călilor, a zugravilor de bise­rici, a călugărilor, preoţilor şi ie­rarhilor au contribuit, în e­ga­lă măsură, la întărirea con­şti­in­ţei unităţii de neam. Miş­că­ri­le demografice interromâneşti, foar­te puternice, mai ales în vea­cul al XVIII-lea, când asu­pri­rea naţională şi confesională a atins punctul maxim, au fost un alt factor care a contribuit la întărirea acestei conştiinţe.

În această epocă, s-a ajuns la înlocuirea termenilor de mol­do­vean, muntean, ardelean cu a­cela de român, la prefacerea trep­tată a termenilor de neam în naţiune şi a celor de Moldova şi Ţara Românească în cuvântul comun România. De aceea, Ion Budai Deleanu scria că „nea­mul românesc face în Da­cia o naţiune de frunte“, fiind con­vins că a sosit timpul să se al­cătuiască „o singură domnie“ sub numele „România“.

Lupta întruchipată de Tu­dor Vladimirescu, care dorea „slo­bozenie din afară şi din­lă­un­tru“, a fost continuată în 1848, când revoluţionarii ro­mâni de pretutindeni aveau do­ruri identice de „unire a între­gu­lui neam românesc“ într-o „Ro­­mânie independentă“. Cei a­proximativ 40.000 de participanţi la Marea Adunare de la Blaj se exprimau deschis: „Noi vrem să ne unim cu ţara“, a­ceas­tă dorinţă devenind o nece­si­tate istorică pentru destinul poporului român.

Marile idealuri proclamate de revoluţie au intrat de atunci şi mai mult în conştiinţa mul­ţi­mi­lor. La 24 ianuarie 1859 s-a fă­cut un prim pas spre rea­li­za­rea unităţii de stat, prin dubla a­legere a lui Alexandru Ioan Cu­za, care a dus la constituirea sta­tului independent România. De acum, calea spre împlinirile ul­terioare ale istoriei naţionale era deschisă viguros şi specta­cu­­los. Din acest moment, pri­vi­ri­le tuturor românilor din teri­to­­riile aflate sub dominaţia stră­i­nă se îndreaptă cu în­cre­de­re spre România, cu speranţa re­alizării unităţii statale şi po­li­tice depline.

„Existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă“

Această dorinţă de unitate sta­tală a românilor a fost do­ve­di­tă şi mai convingător în 1877, prin proclamarea independen­ţei de stat a României, consfin­ţi­tă prin sacrificiile materiale ale românilor de pretutindeni şi prin jertfele de sânge ale os­ta­şilor români. Cunoscutul „Me­­morandum“, înaintat de ro­mâ­nii transilvăneni Curţii din Vie­na în 1892, a dezvăluit opi­niei publice europene modul de o­primare a românilor. El a con­stituit un nou prilej de ma­ni­­festare a solidarităţii ro­mâ­neşti bazată pe convingerea că „e­xis­tenţa unui popor nu se dis­cu­­tă, ci se afirmă“, aşa cum spu­nea me­morandistul Ioan Ra­ţiu.

În august 1916, România a in­trat în Primul Război Mon­di­al nu cu gândul de a cuceri teri­to­rii străine, ci din dorinţa de în­tregire naţională şi statală. As­piraţiile poporului spre uni­ta­­te au fost exprimate în decla­ra­ţiile politice ale vremii, în pre­să şi în manifestaţii publice. La 18 octombrie 1918, un ro­mân citea în Parlamentul din Bu­­dapesta celebra declaraţie de autodeterminare, o ade­vă­ra­tă decizie prin care naţiunea ro­­mână îşi asuma dreptul de a-şi hotărî singură soarta. Timp de câteva săptămâni, Consiliul na­ţional a exercitat guvernarea a­supra teritoriilor transil­vă­ne­ne locuite de români. În acelaşi timp, naţiunea română şi-a con­stituit propriile ei organe po­litico-administrative - consi­li­ile naţionale locale.

Data de 1 decembrie 1918 a fost ziua de încheiere a unui pro­­ces îndelung dorit, a unor lup­­te îndelung purtate, a unor vo­­inţe hotărât exprimate, iz­vo­râ­­te din aceeaşi inimă ce fusese pâ­­nă atunci împărţită. Această ini­­mă românească s-a tot adu­nat şi a mers spre ţintă, până când, odată cu miile de transil­vă­­neni înarmaţi cu „creden­ţio­na­le“ de la toţi vecinii, a ajuns, la 1 decembrie 1918, la Alba Iu­lia. Ce dreptate avusese la 1542 car­dinalul Georg Marti­nuzzi,  când îi scria episcopului de Callosa dâen Sarriŕ, Spania: „Din vechime se frământă tran­sil­vănenii cu gândul să se des­fa­că de acest regat al Un­ga­riei şi să trăiască după exemplul Mol­dovei şi Munteniei, şi nu vor în­târzia să facă pasul a­ces­ta“! Iată că, la „plinirea vre­mii“, l-au fă­cut cu demnitate şi eroism.

Unitatea naţională - farul călăuzitor al neamului nostru

În această zi memorabilă, cei 1.228 de delegaţi oficiali au de­cre­tat solemn unirea ro­mâ­ni­lor din Transilvania şi Banat cu Ro­mâ­nia. Cei peste 100.000 de par­ti­cipanţi, adunaţi pe câmpul lui Ho­rea, au aprobat, în urale ne­sfâr­şite, ca într-un adevărat ple­biscit popular, istorica ho­tă­râ­re a­doptată atunci. La Alba Iu­lia s-a desăvârşit procesul regru­pă­rii într-o singură unitate, în­tr-o sin­gură fiinţă a ro­mâ­nilor din spa­ţiul carpato-da­nu­bi­ano-pontic, spaţiu din vremuri imemora­bi­­le al nostru, al c­e­lor născuţi în el. Visul de aur al românilor era să­vârşit astfel prin lupta eroică a maselor largi populare.

„Unitatea României - precum a­rată Ioan Lupaş - nu este nici o­pe­ra unui om, nici a unei pro­vin­cii, nici a unei generaţii. Ea este re­zultatul luptelor sus­ţi­nute vre­me de veacuri de cei mai buni fii ai poporului ro­mân. Unitatea noas­tră naţio­na­lă a fost cimen­ta­­tă nu numai prin sângele sol­da­ţilor noştri, ci şi prin jertfele gân­ditorilor şi scri­itorilor care, mai ales din se­colul al XV-lea în­coa­c­e, au în­du­rat, pentru ideile lor, te­mn­i­ţa şi exilul. Ei au fost pro­motorii mişcărilor şi luptelor ca­re au dus întru sfârşit la a­ceas­tă u­nitate atât de mult vi­sa­tă“. În­tr-adevăr, idealul unităţii na­­ţionale a fost, de-a lungul vea­cu­rilor, farul călăuzitor al nea­mului nostru.

Acum, la împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire, ne ple­căm frunţile în faţa memoriei ce­lor care au clădit gândul şi fap­ta u­nirii, aducându-le prino­sul nostru postum de recu­noş­tin­ţă şi ve­ne­raţie. Ca urmaşi ai ma­rilor fă­u­ritori de ţară, noi tre­buie să le ur­măm exemplul lu­minos, iubind acest pământ iz­băvit, cân­tân­­du-i farmecul şi va­lori­fi­cân­du-i avuţiile prin mun­că înfră­ţi­tă. Având convin­ge­­rea că viaţa şi puterea noas­tră stau în unire, pu­tem fi con­tem­­porani cu cei ca­re au reali­zat acest act epocal din istoria Pa­triei. Astfel, cu fie­ca­re prilej, ca şi la acest popas a­ni­versar, ne mărturisim voinţa ne­­şo­vă­iel­nică de a fi mereu una, ne­lăsându-ne dezbinaţi de nimeni şi nimic, niciodată.