Viața unui preot minunat, așa cum a fost ea
Există încă mulți oameni care iubesc mai mult lumina decât întunericul. Dintotdeauna o luptă acerbă a învrăjbit întunericul asupra luminii căutând să o domine. Rânduiala lui Dumnezeu a fost însă alta. Lumina este cea care trebuie să triumfe.
În lumea aceasta grăbită în care trăim noi, auzim adeseori frumoase și tulburătoare povestiri ce-i însuflețesc pe oamenii aleși și caută să le urmeze firul de poveste care are în el foarte mult adevăr. Într‑unul din satele ținutului Prahova, departe de orașele aglomerate și de zgomotul aflat în ele, a slujit un preot dintre cei care și‑au înțeles cu adevărat misia, un om al Evangheliei și al faptelor bune, un părinte care a născut mulți copii și care a răspândit lumină și pace în jur.
S‑a născut în ziua de 7 noiembrie 1911 în satul Vârteju, comuna Lopătari, din județul Buzău. Cătunul Vârteju este cățărat pe un vârf de munte buzoian. În casa gospodarilor Mihai Tătulescu și a soției, Maria Tătulescu, al cincilea copil venit pe lume a primit numele Ioan, iar preotul Ioan, când l‑a botezat, l‑a binecuvântat zicând: Marie, eu sunt om bătrân și în familia mea nu am nici un Ion. Așa să îl cheme, ca pe mine și ca pe Sfântul cel mare din Evanghelie. Uită‑te la el. De acum seamănă a preot...
După cursurile Școlii primare din Lopătari, la îndemnul bătrânului preot Ion și al domnului Lefter, părinții au hotărât să îl trimită pe copil mai departe, să învețe carte. „Dadă Marie, e copil bun, e păcat de mintea lui...” Și așa se făcu, deși mama, acum văduvă de război, nu avea posibilități, iar greutățile vieții deveniseră tot mai împovărătoare. A urmat Liceul „Titu Maiorescu” din București, vreme de opt ani locuind în gazdă la un unchi de‑al său, iar apoi, cursurile Institutului Teologic din București. Fratele mai mare, contabil în București, deși avea doi copii, l‑a primit în casa lui pe Ioan, fratele mai mic, care se înscrisese la Teologie și pe care o va termina merituos. A lucrat ca bibliotecar în acest timp, vreme de un an, la Fundația „Căsuțele pădurii” - bibliotecă finanțată de Casa Regală a României. A fost luat în război și a luptat pe frontul din Moldova, dar a și lucrat în Cancelaria Regimentului militar (a fost un bun cartograf).
Tânărul absolvent studiase cu conștiinciozitate și învățase multe cuvinte din limbi străine, chiar și din limbile vechi, pe care le aprofundase cu toată atenția. A fost luat pe front în Moldova, ajungând până la Botoșani ca soldat TR (transmisiuni), și la Cancelaria regimentului, drept cartograf. După un an de război, cu tot talentul pe care îl dovedea la caligrafie ori la desenatul hărților, și‑a dat seama că armata nu este pentru el, așa încât, cu riscul de a primi în acele vremuri tulburi cea mai modestă parohie de țară, s‑a hotărât să solicite hirotonia.
În anul 1941 s‑a căsătorit cu tânăra Maria din satul Cocorăștii‑Grind, județul Prahova, care provenea dintr‑o familie sârbo‑macedoneană, tatăl sârb, iar mama de origine macedoneană, ea fiind al optulea copil din cei zece ai familiei. Tot în 1941, după căsătorie, a fost hirotonit preot pentru satul Cocorăștii‑Grind, unde și‑a desfășurat activitatea până în anul 1960. În această perioadă s‑au născut 13 copii: Minodora, Irina, Amelia, Casiana, Vincențiu, Iustin, Laurențiu, Diodor, Eliodor, Cristofor, Larisa, Dionis Nimfodor Vasile, Frumențiu. Doi dintre ei au studiat Teologia și au dorit să îmbrățișeze misiunea tatălui lor.
Satul Grind din județul Prahova era în anul 1941 un cătun cu vreo două sute de gospodării, dintre care cincizeci erau eterodocși. A luptat mult, propunând ca model al pastorației sale vorba bună, înțeleaptă și modelul de preot adevărat. În vremuri grele a crescut toți copiii pe care i‑a dat Dumnezeu. Copiii, martori ai acestei frumoase povești de viață dintre preotul Ioan și preoteasa Maria, spun că niciodată nu s‑au simțit în casa lor săraci și nici oropsiți, deși de multe ori nu aveau cele trebuincioase traiului. Copiii spun că s‑au învățat de mici cu modestia, munca și buna‑cuviință. Într‑un cuvânt, au fost fericiți, chiar dacă vremurile nu le‑au fost întotdeauna prielnice.
Acum, când copiii de altădată privesc înapoi, își dau seama câte valuri și furtuni au trecut pe lângă părinții și oamenii alături de care au crescut. A fost mai întâi războiul, apoi foametea din 1947, apoi colectivizarea, încercările și ostilitățile regimului aflat atunci la putere, îndreptate mai ales către slujitorii Bisericii. Aveau cinci sau șase pogoane de pământ, ca zestre de la părinții preotesei, și locurile Bisericii, pe care statul le‑a luat în mod abuziv.
Ca tânăr preot, părintele Ionică a făcut reparații la biserica‑monument istoric ctitorie a lui Matei Basarab, pe care a găsit‑o deteriorată în urma cutremurului din 1940. A consolidat zidurile, a înnoit mobilierul, pardoseala și împrejurimile. A înființat un cor, care și‑a continuat activitatea chiar și după plecarea lui de la această parohie. Cu predicile sale pastorale, apropiate sufletului oamenilor, a pătruns ușor îninima lor, a celor doritori să cunoască lucruri la care nu au avut acces până atunci. A dăruit bibliotecii bisericești mai multe ediții ale Sfintei Scripturi, precum și cărți de învățătură, folositoare de suflet, ori vieți de sfinți. Încet, încet, timpul trecea. Copiii mulți pe care i‑a dăruit Dumnezeu creșteau, la fel și nevoile casei, și doar cu modestul lui câștig nu mai făcea față nevoilor vieții. Apoi, mai târziu, s‑a mutat într‑o filie a parohiei din Măgureni, care era vacantă de mai multă vreme. (va urma)