Viaţa veşnică începe încă de aici ca o pregustare a Parusiei

Cu Învierea şi Înălţarea, trupul lui Hristos, firea Lui umană şi, în ea, tot trupul pământului au intrat în spaţiul treimic, aducând totul la acelaşi nivel în "Tainele" Bisericii, inima cea de taină a omenirii şi a cosmosului. Închisoarea "acestei lumi" este distrusă, porţile morţii, desfiinţate, puterea Paştelui ne este oferită tuturor. În felul acesta, orice viaţă duhovnicească se poate defini ca o creştere în noi a "trupului de slavă", a "omului celui tainic al inimii" care-şi asumă întreaga realitate a omului celui din afară, pe măsură ce acesta din urmă se epuizează şi se "crapă", aşa cum se crapă crisalida ce va slobozi fluturele. "Moartea mistică" este o coborâre lucidă în moarte pentru a-L întâlni aici pe Hristos şi a intra în dinamismul Învierii Sale. Astfel, viaţa veşnică începe încă din această viaţă ca o pregustare a Parusiei. Cum spunea, fără să ştie cât de bine o spune, Paul Eluard: "Există o altă lume, dar se află în cea de aici" (…)

Astfel, Împărăţia îşi va sfârşi dezvăluirea atunci când nesfârşitul vânt al Duhului va împrăştia prin Sfinţii Săi, pentru vecie, cenuşa ce acoperă rugul aprins al lumii în Hristos. Întregul univers se va revela ca trup al lui Hristos proslăvit şi deci trupul nostru comun de slavă. Datorită schiţei spirituale a trupului adăpostită în sufletul său şi în memoria lui Dumnezeu, fiecare persoană va da acestui cosmos transfigurat faţa sa unică. Trup de lumină vibrând cu toată sensibilitatea originară, dar eliberat de moarte, de toate formele de moarte. Atunci "tot trupul îl va vedea pe Dumnezeu" (Isaia15,3). Spaţiul nu va mai fi despărţire şi exterioritate, ci întâlnire, timpul nu va mai fi uzură, ci elan în nesecata cunoaştere-iubire de Dumnezeu şi de ceilalţi. Trupul, văzutul nevăzutului, trupul-limbaj şi dialog, va fi eliberat de opacitatea "hainei de piele". Nu va mai exista exterioritate, căci Dumnezeu va fi totul în toţi, totul în toate, suflarea noastră şi lumina noastră. Omul îndumnezeit astfel va fi soarele cosmosului, pământul devenit ceresc va fi centrul universului. Şi universul va fi cu adevărat trupul omului, ca ceva lăuntric lui, sau mai degrabă omenirii, trup, hrană, mireasmă a comuniunii omeneşti. (Olivier Clément, Trupul morţii şi al slavei)