Vindecare cu darurile puse de Domnul în plante

A fi în voia Domnului şi a o împlini cu ajutorul Lui reprezintă, cred, cea mai tulburătoare trăire a răstimpului. Adică a verticalei pe care urci zilnic, ca pe o golgotă, adunându-te în rugăciune, străduindu-te să rodeşti în ea pe măsura sincerităţii nevoirii tale. Iată o formă harică de a zidi ziua însăşi, cu toate cele pământene ale ei, căci într-o mănăstire de maici, cum este cea de la Nera, din Episcopia Caransebeşului, ziua se înalţă, cărămidă cu cărămidă, ca o cetate în care este încununat împărat aproapele.

La început a fost doar gândul profesorului universitar dr. Pavel Chirilă, om al zonei, care cunoscând „duhul bun al locului“ a hotărât să ridice la Slatina-Nera, din apropierea Sascăi Montane, în Munţii Locvei, judeţul Caransebeş, pe malul stâng al râului Nera, o mănăstire de maici. Apoi a apărut un bordei în care s-au aşezat în 1994 două măicuţe, care „ardeau“ în dorul slujirii lui Hristos. După o primă iarnă petrecută doar cu grâu fiert şi miere, li s-au alăturat alte câteva surori în Domnul.

Calea de „jos“ şi cea de „sus“

Urmare a hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a se înălţa aici mănăstirea cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva“, a apărut bisericuţa din lemn, şi în anul următor chiile maicilor şi atelierul de plante medicinale. Încet-încet, obştea s-a mărit, ajungând astăzi la 84 de maici. La 5 octombrie 2001, sfântul aşezământ a primit în dar din partea Prea-fericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, un rând de veşminte ale Cuvioasei Parascheva. Rând pe rând, ierarhii locului, mai întâi vrednicul de pomenire Episcop Emilian Birdaş, apoi Preasfinţitul Laurenţiu, în prezent Mitropolitul Ardealului, şi Preasfinţitul Lucian, actualul Episcop al Caransebeşului, au sprijinit întărirea „cetăţii“ de la Nera, care s-a împlinit prin ridicarea paraclisului de iarnă, a unui alt corp de chilii, a arhondaricului, trapezei şi atelierelor de pictură, croitorie, sculptură şi litografie, a bibliotecii, a laboratorului de produse naturiste „Sfinţii Doctori fără de arginţi“ etc. La 25 septembrie 2012, Preasfinţitul Părinte Lucian a pus aici piatra de temelie a primei Clinici de Recuperare Onco-logică din România, pentru bolnavii în faza de debut, cu şanse mari de vindecare, conjugându-se astfel calea de „jos“ cu calea de „sus“, în câştigarea unui pariu al medicinei creştine, cum spunea domnul prof. dr. Chirilă, în care „doctorul tratează şi Dumnezeu vindecă“.

Concretul răstimpului

La Nera, nu se ştie niciodată dacă acest cerc al zidirii pentru aproapele se va închide vreodată. Spunem acestea văzând că obştea mănăstirii a iniţiat, cu binecuvântarea chiriarhului, şi un proiect social care prevede construirea unui azil de bătrâni, şi s-a implicat şi în construirea Aşezământului social „Sfântul Ioan Maximovici“. Un adevărat complex cu cinci unităţi de cazare pentru 60 de copii orfani şi 15 locuri pentru asistenţi maternali, care va dispune, pe lângă spaţiile destinate cazării şi activităţilor sociale, şi de un paraclis pentru rugăciune.

Dar deasupra tuturor acestor uluitoare realizări, la Nera se trăieşte clipă de clipă în gândul lui Dumnezeu. În răstimpul zidirii.

Maica stareţă Dositea Constantin este de 13 ani în această mănăstire. De opt ani poartă veşmântul îngeresc al monahului. Cuvioşia sa conduce cea mai mare obşte de maici din eparhie. „Ascultările sunt cele mai importante. Ele au rânduit şi răstimpul cel mai potrivit în care ne adunăm în rugăciune către Domnul. Răstimpul nostru este gândul îndreptat către Dumnezeu, în slujbele din biserică, în rugăciunea de chilie, dar şi în cea pe care o facem în timpul ascultărilor. Viaţa unui monah este prin excelenţă una de împlinire. Aşa că ne începem fiecare zi tânjind după apropierea de Domnul şi după împlinirea sufletului, care înfloreşte şi rodeşte pe măsura sincerităţii cu care te dăruieşti vieţuirii în Domnul. Ceea ce se petrece aici se poate defini ca strădanie de a descoperi gândul Domnului şi de a-l împlini cu ajutorul Lui“, ne mărturiseşte maica stareţă.

Am rugat-o pe cuvioşia sa să se refere la concretul răstimpului. Şi mi-a vorbit despre laboratorul în care se prepară o gamă largă de siropuri, oţeturi, uleiuri, unguente, săpunuri etc., produse naturale care „ajung înaintea şi spre folosinţa oamenilor, pentru ca ei să se împărtăşească din darurile pe care Domnul le-a pus în plante“, despre reţeaua de distribuţie, despre clinica de recuperare şi despre orfelinat, invitându-mă, prin repetate tăceri, să urc şi eu zilnic verticala, golgota trăirii în gândul lui Dumnezeu. Adică răstimpul, pe care părintele ieromonah Teofan Munteanu, duhovnicul obştii, îl numeşte „strădanie între doi timpi pe care îi dăruim Domnului“. „Interval“ pe care încearcă să-l scurteze cât mai mult. Adică să fie cu Hristos permanent. „În ascultări, încercăm să păstrăm tradiţia lui Gheron Iosif isihastul şi a altor asceţi contemporani care au predanisit vechile rânduieli ascetice, readuse la viaţă într-o vreme în care chiar şi Sfântul Munte era într-o relativă decădere duhovnicească. Cu alte cuvinte, indiferent la ce ascultare ne aflăm, să rostim rugăciunea cu voce, în aşa fel încât răstimpurile (în care mintea fie pleacă pe coclauri, fie se preocupă prea îndeaproape şi se dăruieşte unei activităţi care nu necesită atât tribut) să fie cât mai scurte“.

Uriaşa Vasiliadă

Privesc jur-împrejurul şi mă minunez. Ascult şi-ncerc să „văd“ cu inima. Aşa cum fac maicile care, rugându-se neîncetat, chiar şi atunci când culeg plante pe dealuri, transformă munca în act duhovnicesc, chemându-L pe El, Vindecătorul lumii, să binecuvânteze rodul muncii mâinilor lor în această uriaşă Vasiliadă, pe care doctorul Chirilă o defineşte ca „vecinătate văzută şi nevăzută, între azil şi Biserică“.

Am urcat apoi până la clinica ridicată cu fonduri europene şi prin contribuţie locală şi voluntară, care urmează a fi deschisă, cu voia Domnului, în această toamnă. Instituţia este unică în lume. Aici psihoterapia ortodoxă va reînvăţa omul să trăiască în felul în care l-a chemat Creatorul să o facă. „Un fel de raportare sănătoasă la sine, în general, la Dumnezeu, la mediul înconjurător, la hrană şi la odihnă. Pentru că îmbolnăvirea psihică şi somatică este o consecinţă a înstrăinării omului de Dumnezeu“, cum spune părintele ieromonah Teofan Munteanu.

Spre sfârşitul zilei încercate cu o rafală de ninsoare târzie, am părăsit Mănăstirea Nera cu liniştea pe care ţi-o aşază în minte un asemenea pelerinaj. Acasă, l-am cercetat şi eu pe Gheron Iosif isihastul, ca să pricep deplin sensul nevoirii în termenii în care zidesc pemanent răstimpul maicile pe care tocmai le cunoscusem. Şi am aflat de la ascetul athonit următorul îndemn: „Până când omul nu ajunge la conştiinţa că este nimic, nu pune început în relaţia sa cu Dumnezeu“. Aşa am înţeles eu de ce părintele Teofan şi obştea pe care o păstoreşte se străduiesc, în mare smerenie, să scurteze cât mai repede intervalul dintre cei doi timpi ai răstimpului…