Vino, Doamne...!, o carte a căutărilor și regăsirilor permanente

În urmă cu mulți ani am cunoscut‑o pe doamna Lidia Popița Stoicescu, într‑o biserică, unde veneau mulțimi de oameni dintr‑o parte și dintr‑alta a țării și chiar de dincolo de hotarele ei; într‑un loc unde ­evlavia față de Dumnezeu, față de Maica Domnului dar și față de sfinți, în special față de Sfânta Cuvioasă Parascheva, aduna foarte mulți credincioși. Acolo am întâlnit‑o pe doamna Lidia Popița Stoicescu, după 1990, într‑una din vizitele pe care le făcea Sfintei Parascheva, dar și Mitropolitului de atunci al ­Moldovei, actualul Patriarh al ­Bisericii Ortodoxe Române. Am întâlnit‑o la București iarăși, după mulți ani, și cu bucurie am auzit adeseori la Radio ­TRINITAS cuvintele sale.

În cuvântul unui vorbitor, al unui fin făuritor de slovă, se simte dragostea de Dumnezeu sădită în Biserică. Pentru că sunt oameni care au crescut în dulcele cânt al psaltichiei și au ascultat întotdeauna Liturghia, înainte de a asculta conferințe, concerte ori de a participa la mari întruniri.

Liturghia și cuvântul preotului din biserică au rămas definitorii pentru doamna Lidia Popița Stoicescu. În ultima apariție editorială a domniei sale, „Vino, Doamne...!”, întâlnim dragostea pentru Liturghie. Iubirea ei pentru cuvintele vieții veșnice, diverse și minunate interpretăriale textului Evangheliei. În pagina închinată întâlnirii Mariei Magdalena cu Mântuitorul Înviat, doamna Popița Stoicescu spune: „De ce oare nu s‑ar fi bucurat Maria Magdalena că a găsit mormântul gol? Ea s‑a întristat în loc să se bucure. Așa după cum altădată un cunoscut profesor de teologie spunea că Saul nu‑L prigonea pe Mântuitorul, ci Îl urmărea. De ce Mă urmărești, Saule? ar fi tradus Gala Galaction, deși toți știu că textul este: Saule, Saule, de ce Mă prigonești?” (Fapte 9, 4; 22,7). Într‑un alt capitol, sau într‑o altă pagină întâlnită între copertele acestei cărți, doamna Lidia vorbește despre întoarcerea fiicei risipite: „În cele din urmă, fiica risipită, iertată desigur și de părinții trupești, o, cu câte lacrimi de bucurie te vei aduna poate sub patrafirul duhovnicului și vei spune cât de adânc și cumplit doare risipirea. Iar el, martor înaintea icoanei Mântuitorului, va fi chezaș pentru pocăința ta. Te va dezlega și te va ierta, în numele lui Hristos și al harului dobândit la hirotonie”.

Mai întâlnim în această carte iubirea pentru sfinți. Probabil că în celelalte volume care vor fi publicate vor fi și alte pagini închinate sfinților. Dar câteva dintre întâlnirile doamnei Lidia Popița Stoicescu cu Maria Egipteanca sau cu Sfinții Varlaam, Dosoftei și cu alții sunt definitorii.

Iarăși, întâlnim în paginile cărții iubirea de frumos. Într‑o lume în care aproape nu mai sunt cuvinte frumoase, pentru că oamenii nu mai găsesc sau nu mai vor să ofere altora cuvinte frumoase. Doamna Lidia Popița Stoicescu însă a găsit și ne‑a oferit, ca un dar înainte de Paști, cuvintele frumoase pentru a învăța să spunem și altora, mai ales acum, în această perioadă de întâmpinare a marii sărbători pascale.

Descoperim în această carte, de asemenea, iubirea aproapelui de aproape și a aproapelui de departe. Și acest cuvânt, iubire, este tot mai rar întâlnit în lumea în care trăim noi. Doamna Lidia crede în iubire, ne‑a vorbit la radio despre acest lucru, dar a lăsat și în paginile cărții o mărturie despre iubirea ei pentru semeni.

Într‑una dintre istoriile așezate în această carte, doamna Stoicescu își amintește despre o întâmplare de neuitat din copilăria ei. În satul natal, acolo unde, într‑o duminică din Postul Păresimilor, deci într‑o perioadă asemenea acesteia în care ne aflăm, a venit să slujească împreună cu tatăl ei un călugăr de la o mănăstire sihastră. Doamna nu dă numele mănăstirii. Poate era Sâmbăta (Brâcovneanu, Sâmbăta de Sus, n.n.) sau o altă mănăstire mai retrasă. Era acolo, la slujbă, un copil căruia părintele respectiv i‑a oferit o cruce de lemn. S‑a apropiat de el și l‑a întrebat: cum este haina sufletului și cum ar trebui să fie? Și părintele i‑a spus, în puține cuvinte, că ar trebui să fie luminoasă, dar noi, adeseori, o pătăm cu păcatele, cu neputințele noastre. Totuși această haină se poate curăți, se poate primeni prin lacrimi. Copilul însă i‑a pus foarte multe întrebări ieromonahului invitat: cum trebuie să fie lacrimile? Cât de mult trebuie să plângem ca să ne putem curăți? Și, până la urmă, părintele i‑a spus că lacrimile, dacă sunt doar sărate și nu sunt și amare, nu reușesc să curețe sufletul. N‑am mai găsit nicăieri o astfel de interpretare. Și spunea că trebuie să fie atât de multe încât, curgând pe obraji, să ajungă în dreptul gurii pentru a simți dacă sunt și amare, nu doar sărate...

„Vino, Doamne...!” este o carte care se citește cu multă bucurie. Am întâlnit câțiva fii de preoți – aș putea aminti destul de mulți –, dar unii care m‑au impresionat cu scrisul lor. Este și aceasta o altfel de misiune, pe care o au copiii de preoți care n‑au putut să ajungă slujitori ai Altarului, din varii motive. Unul dintre ei, care locuiește la Iași și care este o persoană publică – fost director al televiziunii din Iași și președinte al Uniunii Scriitorilor, filiala Iași, diplomat cu misiuni în străinătate, profesor și, în fine, cu alte demnități, Grigore Ilisei, nu a putut ajunge preot, pentru că așa au fost vremurile. Un om care la 75 de ani privește într‑un anumit fel lucrurile. Dar acești fii de preoți care scriu frumos fac o altfel de misiune și cinstesc prin această lucrare a lor numele bun al părin­ților lor, care s‑au rugat mult pentru ei și pentru care au primit aces­te daruri rar întâlnite, care îi bucură pe alții. Eu cred că darul doamnei Lidia Popița Stoicescu este și un răspuns al rugăciunilor stăruitoare pe care tatăl ei, vrednic slujitor la Altar, le‑a făcut la vre­mea cuvenită pentru ea și pentru toți cei din familia lor.