Vis și imaginație

Între marile calități ale minții umane regăsim și imaginația, această matrice fidelă cu care putem crea în chip neștiut, nevăzut de ceilalți, tot ceea ne dorim. Din reveriile ima­gi­nației s-au născut imperii, din acele creuzete ale unei rațiuni pe jumătate treze, pe jumătate cufundate în somnul de dinaintea nașterii lumii, au apărut nenumărate cărți și tehnologii, legături absconse, care au legat în chip miraculos pământul de cer, virtualul de real, pulsația inimii de atingerea catifelată a visului.

Însă aceste roade ale imaginației au avut întotdeauna un vierme mărunt strecurat în miezul lor, viermele mândriei și al iubirii de sine. Nu de puține ori, imaginația transformată în realitate s-a dovedit șocantă, delirantă, asemenea unui coșmar născut de nicăieri în mijlocul unui vis care promitea totul și care a sfârșit prin a spulbera totul. „Am devenit moar­tea, distrugătorul lumilor”, urma să constate cu amărăciune Oppenheimer, creatorul bombei atomice. „Alea iacta est” - „Zarurile au fost aruncate” - afirma cu două milenii înainte Iulius Caesar, când visul său de a crea un mare Imperiu Roman părea să devină realitate, cu toate că era conștient că va costa via­ța a zeci de mii de romani. În orice creație născută din imaginație pare că se îngemănează binecuvântarea și blestemul. Binecuvântarea de a te bucura de un rod nou, dăruit de Dumnezeu. Blestemul de a folosi rodul împotriva firii, fără măsură sau pentru a face rău altora. Nu sunt oare telefoanele mobile o binecuvântare, de vreme ce ne permit să comunicăm cu atâta ușurință? Și nu le-am transformat într-un fel de roade putrede ale imaginației și creației umane permițând copiilor noștri să stea între opt și zece ore pe ele zilnic, deși știm că le deșer­ti­fică mintea dacă sunt folosite fără măsură? Sunt roadele vinovate sau omul este vinovat? Este imaginația oare un păcat sau este un dar de care ne putem folosi cu bună-cu­viință?

Sâmburele esențial al imagina­ției este visul. Nu visul de noapte al fiecăruia, nu acele fantezii ale realității care ne vizitează fugitiv când rațiunea ne părăsește trupurile zdrobite de oboseală. Ci acel vis care ne guvernează viața, pe care îl numim cu acel termen atât de vetust, de îmbătrânit, de „ideal”. Însă, dacă visul vieții mele este un ideal, atunci valorează tot atât de mult cât cel pe care îl trăiesc noaptea după o zi chinuitoare. Visul vie­ții mele este ceva palpabil, ceva ce știu că voi împlini mai devreme sau mai târziu. Idealul este ceva ce nu voi atinge niciodată sau, dacă voi ajunge să-l ating, doar mă va lăsa dezamăgit, neîmplinit, ca o ascensiune pe un munte de pe al cărui vârf nu se vede nici o priveliște mă­rea­ță, ci doar un peisaj oarecare. „A-ți da viața pentru un vis înseamnă să o prețuiești atât cât merită” - această frază epocală, care apar­ține lui Montaigne și pe care Marguerite Yourcenar a așezat-o la loc de cinste în viața și opera sa, face deosebirea dintre ideal și vis. Visul poate fi o țintă, un scop palpabil, pe care îl pot atinge, idealul este doar o fantezie venită de nicăieri. Desigur, îmi pot încheia viața fără a-mi împlini visul, dar nu pot muri până ce nu am mers pe acest drum. Iar singurul mare vis al omenirii pentru care merită să-ți dai viața este Hristos, mai bine-zis, asemănarea cu Hristos. Pentru că nu este țintă mai mare, dar și mai accesibilă, decât viața întru Hristos în această lume fragilă, muribundă, care așteaptă razele însorite ale învierii tuturor. Și, iată, Hristos nu este un ideal, nu este un rod al ima­gi­nației, este împlinirea celui mai fru­mos vis al omenirii - acela de a-L iubi pe Dumnezeu și a fi iubită la rândul ei, cu nebunie, până la capăt. Nu numea Sfântul Dionisie Areopagitul drept „nebună” iubirea lui Dumnezeu pentru om? Și nici măcar nu este un vis, o speranță, o nădejde omenească trecătoare, este o realitate. Iar acest vis al omenirii de a atinge desăvâr­șirea întru totul va fi împlinit cu adevărat în Împă­ră­ția cerurilor, unde nu mai există „nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”.

Dacă Dumnezeu a avut vreodată vreun vis, atunci acela este omul. Faptul că noi am ales să creăm un coșmar în locul visului este doar hotărârea noastră. Dumnezeu caută în continuare - și găsește! - oameni sfinți, care-i împlinesc visul Său patern și milostiv: acela de a vedea lumina iubirii strălucind chiar și în interiorul celor mai necurate inimi, curățindu-le, desăvârșindu-le, transformându-le din inimi de piatră în inimi de carne.

Nu este un ideal, nu este o ima­gi­nație. Este doar visul lui Dumnezeu devenit realitate.