Vitezda, casa milei lui Dumnezeu
Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda) Ioan 5, 1-15
În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.
În Evanghelia Duminicii a 4-a după Paști, numită Duminica Slăbănogului, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă pe un om afectat de paralizie, la scăldătoarea Vitezda. Bolnavul se afla în această stare de 38 de ani și nădăjduia că va sosi o zi în care va putea intra primul în miraculoasa scăldătoare a cărei apă devenea tămăduitoare prin tulburarea ei de către îngerul Domnului. Nădăjduia că într-o zi va ajunge şi el în atenţia lui Dumnezeu, adică se va găsi cineva care să-l arunce şi pe el, înaintea altora, în apa vindecătoare. Întrucât tulburarea apei nu se întâmpla la zile cunoscute, nimeni nu ştia când va fi, era foarte greu să fie primul într-o „competiţie a egoismului” care a pustiit sufletele celorlalți, unde fiecare se gândea numai la el: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa, și totdeauna altul o ia înaintea mea până când ajung eu”.
Slăbănogul de la Vitezda nu s-a dezumanizat, n-a deznădăjduit, ci s-a dovedit un veteran al aşteptării (38 de ani de suferință), al răbdării, al tăcerii smerite, dar mai ales al nădejdii în Dumnezeu. El este un model de nădejde neîmpuţinată și un exemplu de biruinţă a răbdării: „Prin răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre” (Luca 21, 19). Poate nu știa clar pe cine așteaptă, dar este întâmpinat de Mesia Cel profețit de Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, și să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca 4, 18-19).
„Nădejdea nu rușinează”
Slăbănogul avea o credinţă puternică; și iată că într-o zi Cineva a venit anume pentru el. N-a mai aşteptat ca îngerul să tulbure apa. Cel care a venit era Dumnezeu, Cel ce ne tămăduiește într-un mod neașteptat, pe alte căi decât cele pe care le credem noi. Şi atunci Mântuitorului, făcându-I-se milă de el, nu i-a mai spus că nu e nevoie să-l mai arunce cineva în scăldătoare, ci i-a zis: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Același profet Isaia: „Încă grăind tu, îţi voi spune: Iată sunt aici” (58, 9). Cuvântul lui Dumnezeu întemeiază rânduiala firii, iar prin minune restaurează această rânduială, porunceşte cu autoritate slăbănogului să meargă, bucurându-se, la casa sa.
Faptul că după vindecare „Iisus l-a aflat în templu” este interpretat de Părinții Bisericii ca un act de recunoștință: s-a dus la templu să înalţe o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu. Conversaţia dintre ei n-a fost prea lungă. Mântuitorul i-a zis doar atât: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos”.
„De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”: aceste cuvinte ale Mântuitorului ne arată că slăbănogul a fost vindecat de boală, izbăvit din pătimire, dar nu a fost absolvit de lupta cu păcatul. În viitor, el va trebui să biruiască păcatul, frica şi grija, „pentru ca prin aceasta binefacerea arătată lui să fie permanentă şi statornică”. Nu face cunoscute păcatele lui, dar spune că acea boală este pentru păcatele lui.
„Fiat Lex, pereat mundus”
„Fie Lege, chiar de-ar pieri lumea”: „Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul” (Ioan 5, 10). Mântuitorul Hristos vindecă pe bolnav în zi de sâmbătă şi, când îl vindecă, imediat îi porunceşte să meargă în zi de sâmbătă şi în acelaşi timp să-şi ia patul, deşi Legea interzicea: „Să nu cari vreo sarcină afară din casa ta în zi de sâmbătă” (Ieremia 17, 22).
În fața acuzatorilor, slăbănogul „nicidecum nu ascunde vindecarea, nici nu cere iertare. Ci în locul acestora, el mărturiseşte vindecarea... Dar cât de necinstit se comportă aceștia! Ei nu spun: Cine este cel care te-a făcut sănătos? Ci tot aduc în faţă păruta fărădelege” (Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 37.2). Referindu-se la acest aspect, Sfântul Chiril al Alexandriei ne învață: „Odată ce au primit vindecarea prin credinţă şi sunt restauraţi într-o viaţă nouă, este necesar ca vechea literă a legii să fie părăsită, precum și rugăciunea tipică în umbră şi obiceiurile goale iudaice” (Comentariu la Evanghelia lui Ioan).
Nu s-au minunat de vindecare, ci i-a interesat numai formalismul Legii, care zicea că în zi de sâmbătă să nu lucrezi. „Ei sacrificau ființa umană pentru respectul acestei Legi.”
Izbăvirea de boală și de singurătate
Mulţi oameni fac experienţa singurătăţii, a lipsei de prieteni, a dezinteresului celor din jurul lor şi aceasta face ca mulţi să-şi piardă sensul existenţei, să piardă gustul vieţii. Există în jurul nostru mulţi factori care promovează singurătatea, printre aceştia un loc important ocupându-l indiferenţa unuia faţă de celălalt. Indiferenţa şi dezinteresul. Câţi nu zic: „Nu mă interesează vecinul. Ce treabă am eu cu aproapele meu? Am fost eu pus să fiu paznicul aproapelui meu, paznicul fratelui meu?”
Deși trăim astăzi într-o societate în care oamenii par să se afle în comuniune cu semenii lor prin intermediul a diferite mijloace și metode, totuși tot mai mulți dintre noi se plâng de singurătate. De ce? Pentru că nu multitudinea prietenilor virtuali ne vindecă de această boală a lumii contemporane, nu numărul, uneori impresionant, de contacte telefonice aglomerate în agendele smartphone-urilor noastre ne scapă de ea. Importantă rămâne calitatea prietenilor şi a interacțiunilor inițiate cu ei. Dintr-o asemenea perspectivă, înțelegem că singurătatea nu se referă doar la izolarea fizică de alți oameni. Unii se simt singuri, deși au alături familia, colegii, vecinii. Alții trăiesc în aglomerări urbane de milioane de inși, dar resimt acut fiorul însingurării.
Frustrările neîmplinirilor existențiale sunt compensate în mod iluzoriu în mediul virtual. Nihilismul contemporan, care invadează realitatea cotidiană prin intermediul media, reprezintă acea stare a vieții în care persoana își vede existența ca fiind fără sens. În nihilism, sensul autentic al existenței este negat și ridiculizat.
Pustiul sufletesc se naște acolo unde lipsește Dumnezeu
Din toate învățăturile şi minunile istorisite în Evanghelie, oamenii învață că nu sunt singuri pe pământ şi că nu pământul este unica lor locuinţă, vii sau morţi fiind. Dumnezeu a hotărât să Se întrupeze pe pământ ca să ne înveţe, să ne dea asigurarea că nu suntem singuri aici, că El există şi că este Proniatorul lumii şi Creatorul nostru, că El este Cel care poartă de grijă tuturor şi că la El ne vom întoarce toţi, întru împărăţia Sa. „N-am şti că suntem nemuritori, dacă n-am şti că există Dumnezeu, dacă n-am avea învăţătura Mântuitorului şi ordinea morală şi spirituală adusă şi instaurată de El în lume, dacă n-am şti să răspundem la întrebările de unde venim şi unde mergem, şi ce rost avem aici pe pământ? Am fi nişte oameni trişti. N-am putea găsi mulţumirea în nimic, ştiind că la un moment dat totul se termină în pământ şi ne prefacem în ţărână şi cu aceasta s-a sfârșit totul!” (Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi).
Sfântul Nicolae Velimirovici ne învață că „nu trebuie să ne temem atunci când suntem lipsiți de oameni, căci nu suntem singuri. Singur este cel care nu știe de Dumnezeu, chiar de i-ar fi toți oamenii prieteni. Unul ca acesta și într-o tovărășie cât se poate de numeroasă va spune, cum spun și acum unii: Mă plictisesc! Nu știu ce să mai fac. Toate mă plictisesc cumplit. Acestea sunt suflete goale de Dumnezeu, cenușă fără foc”.
Viaţa noastră capătă sens, primește explicaţie, dobândește lumină numai prin faptul că aflăm din Învierea Domnului că şi noi vom învia, că şi noi avem o chemare dincolo de ceea ce se vede, că după ce se pune o cruce, la căpătâiul nostru din cimitir, povestea vieții noastre nu se încheie.
Pe credinţa în Înviere se întemeiază tot sensul vieţii noastre. Hristos a înviat!