Vizita nedorită

Ne e atât de uşor să îi acceptăm şi să îi iubim pe cei care sunt amuzanţi, plini de viaţă, fără probleme, dar nu ne pasă de cei care ne pot încurca planurile, care au neajunsuri sau pe care nimeni nu-i bagă în seamă. Dacă am avea conştiinţa că respingând pe cei lipsiţi de ajutor, noi înşine ne depărtăm de părinţii sau fraţii noştri, modul în care privim viaţa ar fi altul. Şi nu se ştie dacă atunci nu am putea salva oameni.

Un tânăr fusese în războiul din Vietnam (1955-1975), unde luptase aproape trei ani de zile. Într-un final s-a întors în America şi şi-a sunat părinţii la telefon.

- Mamă, tată, mă întorc acasă, dar vreau să vă cer o favoare. Am un prieten foarte bun şi aş vrea să îl aduc acasă cu mine.

- Sigur, ne-ar face mare plăcere să îl cunoaştem, au spus părinţii.

- Mai e ceva ce ar trebui să ştiţi despre el; în timpul războiului a fost rănit foarte rău. A călcat pe o mină şi explozia l-a lăsat fără o mână şi un picior. Nu are unde să se ducă şi vreau să vină să stea cu voi acasă.

- Ne pare rău să auzim asta, fiule. Poate rezolvăm cumva să îi găsim unde să stea.

- Nu, vreau să stea împreună cu noi acasă.

- Fiule, îi răspunde tatăl, nu-ţi dai seama despre ce vorbeşti. Un om handicapat ca el înseamnă o povară foarte mare. Avem şi noi vieţile noastre de trăit. Ce sens are să ne încărcăm viaţa cu unul ca el? Lasă-l în pace şi vino acasă. O să-şi găsească el unde să stea.

În acel moment, fiul a închis telefonul brusc. Părinţii n-au mai auzit nimic de el de atunci. După câteva zile, au primit un telefon de la Poliţie care îi anunţa că fiul lor a murit. Erau chemaţi să identifice trupul. Părinţii înmărmuriţi au ajuns repede la morgă şi acolo au descoperit că, într-adevăr, fiul lor era cel care murise. De asemenea, au mai descoperit un lucru. Băiatul lor avea doar o mână şi un picior.