Vocaţia credinţei

Într-o conferinţă ţinută în 1929, Martin Heidegger, militând pentru reabilitarea metafizicii, reactualiza un mesaj care poate părea neliniştitor. Existenţa noastră, a oamenilor, este limitată într-un concept bine definit, care cunoaşte un început şi un sfârşit, pentru că apare într-o lume care exista înaintea noastră şi care, cu siguranţă, va continua să fie după dispariţia noastră. Fără a ne preocupa de speculaţia filozofică pe care gânditorul de la Freiburg o dezvolta pornind de la această constatare, putem trage concluzia că existenţa noastră, prezenţa noastră în lume, poate să ne pară importantă, dar odată ajunşi la un nivel superior de cunoaştere, considerăm o evaluare pozitivă ca fiind problematică. La acest nivel, cel superior activităţii, strădaniei şi visurilor noastre cotidiene, nu am mai putea fi decât un episod, puţin semnificativ, al unui univers care se mişcă fără noi, mişcându-se mai departe şi după dispariţia noastră din istorie.

Superioritatea omului în faţa Universului: capacitatea de a defini şi a departaja binele de rău Evident, când efectuăm o analiză comparativă, ceea ce obişnuim adesea să facem, în dorinţa de a ne justifica o aparentă obiectivitate pe care o supraevaluăm crezând-o "ştiinţifică", constatăm că observaţia lui Heidegger nu este neapărat inexactă. Istoric, am apărut relativ recent pe Pământ, care a cunoscut o evoluţie complexă până în momentul în care aspectele climatice şi biologice au început să ne fie cu adevărat favorabile. Nu numai istoric, ci şi la nivel cosmic, o evaluare comparativă ne este nefavorabilă. Suntem puşi în faţa întinderii cosmice pe care am decis să o numim infinită, fără a putea afla vreodată care este definiţia exactă a infinităţii. Astfel părăsim involuntar utopia obiectivităţii pe care o doream ancorată în observaţii exacte. Odată cu infinitul, capacitatea noastră de a măsura şi implicit de a compara este mărginită în neputinţa de a defini analogii fără de care comparaţia este imposibilă. Ajunsă acum în impas, speculaţia intelectuală asupra existenţei noastre îşi caută o altă direcţie, chiar dacă obstacolele apar la tot pasul. Resemnându-ne cu o existenţă care la nivel comparativ ne pare nesemnificativă, dorim totuşi să încercăm o evaluare calitativă, eventual avantajoasă nouă. Cu alte cuvinte, chiar dacă existăm doar pentru o secundă cosmică, prezenţa noastră nu se limitează la o participare pur biologică, noi fiind capabili de a ne aventura în experienţe spirituale semnificative. În felul acesta acumularea calitativă reprezintă o (posibilă) concretizare a ceea ce ne este doar nouă propriu şi care ne (poate) dovedi că existenţa noastră nu este neapărat trecătoare. Capacitatea de a defini şi departaja binele de rău, ceea ce este consistent de ceea ce este efemer şi superficial, ne poziţionează într-o situaţie concretă de autoanalizare prin care, inevitabil, evoluăm spiritual. Astfel, binele devine opţiunea corectă, care ne avantajează, răul şi nimicul fiind nefolositoare, chiar nocive. Henri Bergson defineşte nimicul ca fiind absenţa a tot ceea ce ne dorim, căutăm şi aşteptăm. Chiar dacă ne însuşim diferenţa teoretică dintre pozitiv şi negativ, suntem departe de clipa când trăim consecvent deosebirea calitativă concretizată prin strădania de a face numai binele. Răul, credea Sartre, este absenţa unei ordini sociale echitabile, în care egalitatea dintre oameni se bazează exclusiv pe criterii subiective, cel mai adesea de natură economică. Fără a neglija deficienţele social-economice evidente, pe care le cunoaştem şi care ne îngrijorează, trebuie să recunoaştem că o profundă cunoaştere a binelui depăşeşte tot ceea ce noi, prin puterile noastre, putem interpreta cu ajutorul puterii de observaţie şi analiză. Să fie atunci şi această tentativă de a ne evalua propria existenţă sortită eşecului? Dacă ne credem şi ne vedem ca fiind singuri şi izolaţi în infinitatea universului, probabil că da. Şi orice altă tentativă de a ne cunoaşte ar fi, oricât am încerca, inutilă şi, inevitabil, fără vreo perspectivă. Singurătatea este în sine o lipsă endemică de speranţă, în care orice aspiraţie, orice elan se estompează, se înăbuşă, piere înainte de vreme, lăsându-ne şi mai singuri decât eram. Viaţa, o chemare neîncetată de a învăţa şi a înţelege ceea ce părea de neînţeles Ne putem întreba dacă acest sentiment de însingurare copleşitoare este cu adevărat ultima concluzie care se mai poate trage atunci când ne întrebăm asupra sensului existenţei noastre. Am putea desigur să ne resemnăm, să uităm care este adevărata noastră vocaţie, să nu mai încercăm să înţelegem şi să descifrăm motivele pentru care viaţa însăşi este o chemare neîncetată de a învăţa şi a înţelege ceea ce odată părea de neînţeles. De ce oare trebuie neapărat să avem conştiinţa binelui şi să fim circumspecţi în faţa celor rele, când oricum nimic nu ne poate salva din singurătatea în care tocmai am descoperit că ne aflăm? Resemnarea este un păcat. O înţelegem ca pe un păcat atunci când suntem conştienţi că singuri nu suntem nici puternici şi nici ştiutori pentru a găsi un răspuns la orice întrebare. Cei cu adevărat înţelepţi caută ajutor, având certitudinea ajutorului mântuitor. Să ne amintim ceea ce stă scris la Isaia 55, 3: "Luaţi aminte cu urechile voastre şi mergeţi pe căile Mele. Ascultaţi-Mă pe Mine, şi veţi mânca cele bune şi întru bunătăţi se va desfăta sufletul vostru". Viziunea proorocului este fără echivoc. Dumnezeu ne-a dăruit puterea de a pune întrebări şi, întrebând, dornici de a înţelege, ne arătăm vrednici să împlinim voia Sa. De aceea resemnarea este un păcat. Mai mult: teologul german Thomas Pröpper defineşte antropologia creştină ca fiind forma existenţială prin care "Dumnezeu respectă libertatea aşezată în om, chiar şi atunci când ea îşi caută o cale proprie şi se împotriveşte ofertei divine de iubire…" (Thomas Pröpper, Antropologia creştină, Editura Herder, 2011). Aşadar, resemnarea este un păcat, fiindcă libertatea prin care Dumnezeu ne cheamă la El este opţiunea independentă, care presupune şi implică un sens ontologic al cunoaşterii dintre cele bune şi cele rele. Chiar dacă cele bune sunt eterne şi cele rele trecătoare. Doar aşa condiţia umană poate fi definită într-o formă trăită, şi nu un simplu exerciţiu teoretic. În acest sens, a lupta pentru a cunoaşte şi face binele implică o atentă analiză a celor rele. Evident, a cunoaşte răul nu implică a-l face. Dar cum ne-am putea feri de ceva ce ne-ar fi absolut necunoscut? Prin naşterea Pruncului la Betleem, Dumnezeu a redeschis uşa care se închisese în urma primilor oameni Noi am făcut experienţa cunoaşterii binelui şi a răului, experienţă dureroasă, cea a pierderii Raiului. Şi, printr-un paradox, explicabil doar prin faptul că aşa a fost voia Domnului, avem o cunoaştere a răului şi a nimicului. Cunoaştem, prin comparaţie, ce nu poate şi nu va putea niciodată să fie binele. Faptul este important pentru că existenţa noastră se fundamentează exclusiv prin vocaţia omului de a face binele, consecinţă logică a dialogului nostru cu Dumnezeu. "Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoaşterii şi al bunei-credinţe" (Isaia 11, 2). Prin naşterea Pruncului la Betleem, Dumnezeu a redeschis uşa care se închisese în urma primilor oameni. Acum, ştiind că purtăm în noi o părticică din dumnezeire, suntem îndreptăţiţi să nu ne mai credem mici şi neînsemnaţi, comparându-ne superficial cu măreţia infinită a universului. În acelaşi timp, nu avem voie vreodată să minimalizăm faptul că o cunoaştere a binelui, în sensul vindecător şi mântuitor, se înfăptuieşte numai prin voia lui Dumnezeu, atunci când El a considerat omenirea capabilă de a lupta pentru propria sa reevaluare, spre dobândirea vieţii veşnice. În acest fel suntem astăzi privilegiaţi de faptul că Naşterea Domnului a avut loc, chiar dacă adesea suntem mai departe slabi, tentaţi să fugim de adevăr. Uneori, să o recunoaştem, ne comportăm ca nişte păpuşi fără voinţă, uitând că noi ar trebui să fim păpuşarii. În "Teologia Dogmatică Ortodoxă", vol. II, părintele Stăniloae afirmă: "Persoana care se naşte din Fecioara Maria este identică cu Persoana Cuvântului dumnezeiesc, care prin întrupare se face şi persoana firii omeneşti… Iisus Hristos s-a făcut Fiul Omului şi Fratele oamenilor şi prin aceasta i-a făcut pe oameni fii ai lui Dumnezeu, prin har. Numai aşa, Însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a împărtăşit de pătimirea noastră şi de moartea noastră şi prin aceasta le-a biruit. Numai aşa s-a îndumnezeit firea omenească". Iisus Hristos, Pruncul care se naşte la Betleem, este "Dumnezeu din Dumnezeu adevărat" şi "om adevărat din om adevărat". Condiţia umană se schimbă şi prin îndumnezeire dobândeşte o calitate cu totul nouă, deosebită şi privilegiată. Existenţa noastră aspiră la desăvârşire, iar în faţa acestei realităţi orice altă activitate îşi pierde importanţa pe care i-o atribuisem iniţial. La Naşterea Mântuitorului cerul a strălucit de lumină, neantul s-a luminat, descoperindu-se. De ce să ne fie frică de stele şi de raza lor îndepărtată, când şi ele ne povestesc despre dragostea şi măreţia lui Dumnezeu? Şi dacă de data aceasta, în zilele de sărbătoare care vin, nu mai alergăm după cumpărături, după cele mai avantajoase oferte şi după toate celelalte care nu ajung niciodată să ne satisfacă aşa cum ni se promite? Dacă nu am mai alerga inutil, în ianuarie nu ne-am trezi trişti, simţindu-ne singuri şi părăsiţi, după ce luminile colorate de pe străzile oraşului s-au stins din nou, după ce iarăşi ne-am lăsat înşelaţi de strălucirea superficială a unei serbări fără noimă. Dacă nu ne-am lăsat orbiţi, vom regăsi şi în ianuarie lumina razelor de sus care ne veghează. Într-o colindă stă scris că lăudăm "Domn Nou". Este sinteza supremă a singurului lucru neapărat de folos. Fiindcă aceasta este vocaţia credinţei, de a ne arăta adevărata măsură a existenţei noastre în univers.