Vorbitul prin cocoși

Tudor pădurarul era finul de botez al bunicii mele Tudora. Își pierduse o mână în război, dar se folosea de cealaltă atunci când trebuia să tragă cu pușca. Trăgea însă rareori cu ea. O întrebuința mai mult la vorbit!

Cucuriguuuu! făcea cocoșul de la pușca lui Tudor.

Cucuriguuuu! îi răspundea cocoșul din curtea bunicii.

Așa obișnuiau ei să vorbească, prin cocoși! Pădurarul, de la marginea pădurii. Bunica, de sub dudul din mijlocul curții.

Mi‑a trebuit mult timp ca să înțeleg ce spun.

Ce mai faci, nașă? întreba în locul lui Tudor cocoșul de la pușca lui.

Bine, finule, răspundea în locul Tudorei cocoșul porumbac din bătătură.

Cucurigul din sat se întâlnea cu cucurigul din pădure la jumătatea drumului, își spuneau unul altuia ce aveau de spus, după care făceau calea înapoi. Cucurigau în vremea asta o droaie de cocoși, fără să împiedice însă vorbitul clar al celor doi.

Mă împiedicau doar pe mine să deslușesc vorbele lor, dar asta numai la început, pentru ca, mai apoi, să pricep cu mare ușurință tot ce zic.

Și zicea fiecare de înmormântările din satul lui, că erau din sate diferite, vorbeau și despre câte o nuntă, dar mai rar.

De bătrânețe îi auzeam cel mai des vorbind.

Off, off, zicea bunica, care era foarte bătrână

Off, off, îi răspundea pădurarul, care era doar nițel bătrân, dar știa că mai încolo o să fie tot mai mult.

Cine nu știa, credea c‑a tras cineva cu pușca în pădure, iar despre Tudora, că vorbește pe întuneric de una singură. Eu știam însă că ei vorbesc, unul cu celălalt, prin cocoși. Și știam și despre ce vorbesc. Dar până nu mi‑am dat seama ce este aia bătrânețe, nu am vrut să spun la nimeni!