Vulturul dintre înălțimile trăirii

Istorisirea vieții Sfântului Grigorie Teologul nu este o simplă biografie, cât mai ales un model de viețuire creștină ce își are rădăcinile în cunoașterea Dumnezeului Cel viu, trăire relatată în opera sa, ceea ce l-a așezat în rândul celor care au primit supranumele de Teologul.

A fost un om cu suflet ceresc, iar cuvintele-i, inspirate de Duhul Sfânt, au luminat inimile credin­cioșilor într-o perioadă de frământări, încercări și lupte grele în Biserică.

Fiu al unui vestit slujitor al Bisericii care purta același nume și al unei mame evlavioase, Nona, trecuți și ei în rândul sfinților, a avut mare dar de la Dumnezeu încă de la nașterea sa. Părinții săi, rămași multă vreme fără urmași, s-au rugat stăruitor și au odrăslit trei prunci, deveniți sfinți: Gorgonia, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul și Chesarie. Mama lui s-a rugat cu înflăcărare Domnului ca să îi dăruiască un fiu, făgăduind că-i va închina viața. Dumnezeu, răspunzând rugăciunii, i S-a arătat în vis, iar în cele din urmă i s-a spus și numele ce avea să-l poarte.

Încă de la început, după cum i s-au arătat în vis cele două tinere fecioare înveșmântate în alb, cu fața acoperită de văluri, l-au îndrumat spre viața slujirii depline și de mic copil a luat hotărârea de a-și închina viața Domnului.

A plecat împreună cu fratele său, Chesarie, pentru a studia Retorica la Cezareea Capadociei, unde s-a întâlnit cu marele Vasile. Mai târziu a studiat în Cezareea Palestinei, Alexandria, iar în jurul anului 350 se afla la Atena. Călătorind vreme de 20 de zile prin furtună, a rămas în genunchi, la proră, între vânturi și valuri cumplite, rugându-se să nu fie lipsit de bucuria Botezului, care, în vremea aceea, se primea la maturitate deplină. La un moment dat, valurile s-au oprit și a ajuns la Atena.

Prietenia lui cu Sfântul Vasile este cunoscută. Dragostea lor pentru virtute, știință și prietenie a rămas emblematică. Grigorie devenise chiar dascălul celor care erau acolo, întrucât era desăvârșit în toate. Colegii vorbeau doar la superlativ despre el. A iubit întotdeauna nevoința, chiar dacă era o fire bolnăvicioasă, suferind toate greutățile cu bucurie. Avea darul lacrimilor, mai ales atunci când citea Scripturile. De aceea, cuvântul său a prins aripi care ajungeau la Dumnezeu, dar și în inima omului.

S-a alăturat Sfântului Vasile în viața singuratică de pe valea râului Iris și, deși erau tineri, au redactat împreună Regulile vieții monahale, îndreptarul monahilor de atunci până în vremea noastră.

După Sinodul eretic de la Rimini (359), Biserica din Nazianz era împărțită. Tatăl său nu-i mai putea împăca pe cei care aveau duhul dezbinării, al vrajbei și intrigilor. Grigorie a fost hirotonit preot împotriva voii sale, dorindu-se a fi urmașul tatălui său. A fugit în Pont și l-a întrebat pe Vasile ce trebuie să facă, spunând tuturor că nu este vrednic de asemenea slujire.

În Discursul apologetic mărturisea că a fugit dintr-o conștiință ascuțită a înfricoșatei responsa­bilități, pentru că el dorea să tră­ias­că pe o treaptă înaltă a cre­dinței. Fuga arăta de fapt smerenia și conștiința trează a unui adevărat slujitor al Bisericii.

După câteva luni de sfaturi cu marele Vasile s-a întors la Nazianz și a lucrat cu râvnă, împăcându-i pe cei dezbinați și ajutându-și părinții ajunși la vârsta bătrâ­neților îndelungate.

A fost adevărată pildă de păstor, chiar dacă nu era încă episcop, purtător al Cuvântului și al harului, iar în anul 361, când împăratul Iulian Apostatul încerca restaurarea păgânismului, apostazie pe care o prorocise Grigorie în vremea când erau împreună colegi la Atena, a expus tainele credinței prin discursuri înalte și poeme inspirate.

În anul 370, împreună cu tatăl său, a luptat pentru alegerea prietenului Vasile pe tronul Cezareei Capadociei. Și atunci a vorbit despre dumnezeirea Sfântului Duh, împotriva ereticilor macedoneni, și s-a opus prigoanei împăratului. Avea atâta faimă, încât împăratul nu a îndrăznit să-i atace nici pe el și nici pe prietenul său, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei. Au fost de fapt singurii ortodocși dintre marii apologeți ai învățăturii celei adevărate care au scăpat de surghiun.

A fost hirotonit Episcop de Sasima, la granița cu Capadocia Secunda, o provincie creată de Valens pentru a contracara activitățile Arhiepiscopului Cezareei. Din nou a fugit de înalta slujire în munte, căutând mângâiere la Dumnezeu. La stăruințele tatălui său, s-a întors la Nazianz ca episcop (loc­ții­tor) până la moartea bătrânului, ajuns la vârsta de aproape 100 de ani. La puțin timp după moartea celui dintâi păstor Grigorie al acestui loc, în anul 374, a urmat a Sfintei Nona, model strălucit de mamă creștină.

În anul 379, Biserica s-a înveș­mântat în haine cernite la moartea Sfântului Vasile, considerat farul Ortodoxiei, dar la puțin timp după această mare mâhnire a venit bucuria urcării pe tronul imperial a lui Teodosie cel Mare, fidel apărător al învățăturilor de la Niceea. Cre­dincioșii de la Constantinopol, care se găseau de vreo 40 de ani în lupta cu ereticii, au cerut Episcopului de Nazianz să le fie păstor. Acesta a venit în Capitală, aducând cu sine puterea neînvinsă a cuvântului și a faptelor sale, fiind primit în casa unor rude. Tradiția ne spune că era casa Teodosiei, sora Sfântului Amfilohie de Iconium, sau a altor cunoscuți, unde poporul a început a se ruga și a asculta cu înflăcărare predicile sale. Astfel, sălașul s-a schimbat curând în biserică, sub numele Anastasia - Înviere. La Constantinopol, credința aproape murise, iar acum învia în urma omiliilor alesului lui Dumnezeu, îndeosebi a celor cinci cuvântări teologice.

Multe dintre cuvântările sale au fost citite sau chiar învățate pe ­dinafară, prețuite deopotrivă cu Sfânta Scriptură. Mare parte din canonul Nașterii Domnului este ­inspirat din discursul 38 al Sfântului Grigorie, cel al Teofaniei - din   din discursurile 1 și 45, cel al Rusaliilor - din discursul 41, iar foarte multe alte cuvântări și ziceri celebre ale sfântului se regăsesc în slujbele sfinților din perioada de început a Bisericii.

În anul 379, chiar în noaptea de Paști, ucenicii lui Apolinarie, pe care Sfântul Grigorie îi combătuse adeseori, au năvălit în Biserica Anastasia și au semănat spaimă credincioșilor aflați la cea mai mare sărbătoare creștină. Au încercat să-l omoare, dar nu au reușit, deși sfântul mărturisea că dorea aceasta pentru a-și sfârși ostenelile, primind cununa muceniciei.

Sfântul Grigorie a rămas blând și resemnat în urma scandalurilor și a tulburării din Biserică, mulți credincioși îl iubeau chiar dacă alții îi căutau mereu pricină. Dacă ne lași, o, părinte, să știi că vei duce cu tine pe Sfânta Treime!, așa spuneau către el în zilele încercărilor.

Împăratul Teodosie l-a susținut văzând că bisericile, altădată ariene, au redevenit ortodoxe, iar părinții de la Sinodul al II-lea Ecumenic doreau alegerea lui Grigorie ca Arhiepiscop al Constantinopolului, întrucât a osândit erezia pnevmatomahilor. Chiar și atunci, la Sinod, a fost o încercare din partea unui tânăr eretic de a-l ucide, însă în clipa în care se dorea a fi atacat, răufăcătorul s-a oprit și a mărturisit public planul izvodit de neprietenii „vulturului dintre înălțimile trăirii”.

Văzând repetatele certuri răutăcioase și dezbinarea exagerată, le-a cerut să fie aruncat în mare, ca Iona, pentru a potoli furtuna ­Bisericii. A părăsit Sinodul și a ­dorit să se retragă, luându-și ­rămas-bun de la iubita biserică a Anastasiei, de la Biserica Sfânta Sofia și de la celelalte pe care le întărise în dreapta credință. I-a salutat pe clerici, pe călugări, pe săraci și chiar pe eretici, îndemnându-i din nou la convertire, apoi și-a luat rămas-bun de la îngerii păzitori ai Bisericii, rugându-se Sfintei Treimi, căreia i-a încre­dințat turma sa. A părăsit Constantinopolul, ­lăsând ca urmaș pe Sfântul Nectarie. A mers pentru câtva timp la Nazianz, unde a fost numit episcop vărul său, Eulalie, iar apoi s-a ­retras definitiv la Arianz, unde,­ostenit de boală și de mâhnire, și-a petrecut ultimii ani ai vieții în ­tăcere și singurătate.

A trecut la cele veșnice în anul 390 cu inima înfrântă, dar mereu îndreptată spre contemplarea Tainelor Preasfintei Treimi.