Zâmbetul avvei Pamvo

O vorbă pe care am auzit-o adesea este că Iisus nu a râs niciodată. E adevărat că în Scriptură nu există nici un loc în care să Îl vedem râzând în hohote, dar asta nu înseamnă deloc că ar fi fost mereu posac ori încruntat. Există o fină linie de echilibru pe care o găsim în prezența luminoasă a Mântuitorului, care nu exclude întreaga amplitudine a trăirilor umane, în afară de păcat. Ob­ser­vația că Hristos nu a râs vreodată a creat o întreagă tradiție a sobrie­tății, teoretizată mai ales în Apus. La părinții deșertului există umor, dar nimic excesiv, totul învăluit în multă discreție. Însă umorul este o parte inevitabilă a vieții lor. Este celebră o apoftegmă despre avva Antonie cel Mare, pe care îl vedem glumind cu frații, spre uimirea unui „vânător de sălbăticiuni” care trecea pe acolo.

Despre avva Pamvo ni se spune că nu zâmbea niciodată, atât de sobru și de asumat era în asceza lui. Totuși, faptul că nu zâmbea nu îl face un om acru și încrâncenat. Restul apoftegmelor ni-l arată blând, bun și milostiv. Ei, pe acest bătrân dracii au vrut să îl facă să râdă. De aceea „au legat o pană de lemn și o târau pe jos făcând tărăboi și zicând: «Ale, ale!» Văzând, avva Pamvo a râs. Demonii au început să danseze, stri­gând: «Ua, ua! Avva Pamvo a râs». Dar el le-a răspuns: «Nu am râs, ci mi-am râs de neputința voastră: atâția draci cărând o pană»”.

Scena aceasta din Pateric amin­tește mult de o altă scenă, tot din An­tichitate, dar de această dată petrecută în lumea greacă. Diogene Laertios povestește în „Despre viețile și doctrinele filosofilor” cum Diogene Cinicul îl tachina pe Platon, trăgând după el o scrumbie în timp ce acesta vorbea în public. Toată lumea își pierdea atenția și renunța să mai asculte discursul, fiind cu ochii pe scrumbia lui Diogene. De această dată, dracii fac la fel, mizează pe absurd, profită de incapacitatea de concentrare a oamenilor, încearcă să destabilizeze.

Viața spirituală, asceza părinților implică o mare gravitate. Cei care au părăsit lumea pentru a trăi în deșert au ajuns să „forțeze” cumva mâna lui Dumnezeu și trăiesc într-o foarte mare intimitate cu El. Departe de oameni, cu foarte puține interac­țiuni, lumea spirituală, lumea duhurilor are o cu totul altă consistență și realitate. Într-un asemenea context se naște și povestirea de mai sus, care este un pasaj ce vorbește despre inteligența părinților, dar și despre cum dracii nu trebuie luați cu totul în serios. Avva Pamvo găsește o modalitate ironică în care să dezamorseze ispita. Chiar dacă (împotriva altor recomandări precise ale asce­ților) Pamvo se angajează într-un dialog cu diavolii, câștigă tocmai prin faptul că nu îi ia prea tare în serios și nu îi așază pe același plan cu el.