Zbor în Piatră

Fericiţi cei care văd doar zâmbetul unei feţe - ei nu vor afla niciodată cât de sărate-i sunt lacrimile... Pentru mine însă irezistibilă e o imagine pe care o voi păstra o viaţă, şi după, în memorie: "Artist en detresse". Pictură itinerantă, plimbată de executant prin expoziţii atât de diverse tematic că nu mai ştii cărui stil să o înregimentezi. Ce pot să aibă în comun nişte "demoni", un vin când alb, când roşu, "a fi sau a nu fi", butonul google search, nişte numere, 46, 39, 56, un felinar roşu, o chitanţă de alimentare cont, un pat alb, o robă de judecător, un îndelung contemplat potir cu daruri sfinte, un sarcofag, dar nu unul oarecare, ci unul "plin cu perle şi chihlimbar", un fals jurnal despre jurnale, un pix orizont cu pastă armenească, şi câte şi mai câte... O sensibilitate barocă, dar de un baroc postmodern, e locul geometric al tuturor acestor "composibile".

Mă întorc la fericirea proclamată mai sus şi motivez cum nu o pot alege: nimic nu se compară cu darul Prezenţei acelui zâmbet ale cărui rădăcini îţi sunt intime cum doar bătăile propriei inimi ţi le ştii undeva, discrete, dar conectându-te la neîntrerupta sistolă-diastolă a propriei fiinţe şi a lumii. Ca aceste rădăcini să-ţi fie în atare grad apropiate, e nevoie de curajul nebun al confruntării cu tot ce e amintita sare în cel de lângă tine. "Sare şi lumină, asta suntem", stă scris în subsolul seducătoarei imagini de care am început să vorbesc. Un preţ se cere însă plătit pentru impulsul de nestăpânit de a însoţi pe celălalt în uriaşul travaliu alchimic al redării a cât mai mult din ce e impur, rest, materie oarbă, reziduu, sursei originare de lumină. E preţul Zborului în Piatră. Să zbori în piatră e să primeşti în tine şi să transformi, şi nu doar cu compasiune, ci cu pasiune, tot ce-i e insuportabil celuilalt să-şi ducă singur: nu efluvii de materie solară, ci întuneric, nu crâmpeie de cer diurn, ci firmament nocturn, nu explozii de soare alb, ci implozia soarelui negru. Să zbori în piatră e să accepţi că adevărata întâlnire în adâncuri e cea care aruncă lumina potrivită pentru a vedea suprafeţele drept ceea ce sunt: suferinţe ale efemerului, zbateri ale fragilului, convulsii ale clipei în faţa implacabilului. Extazul zborului în piatră e, prin deliciile sale - odată născând, niciodată epuizabile -, incomparabil cu securizanta, dar frustranta întâlnire pe deasupra lucrurilor. Să zbori în piatră înseamnă să găseşti în tine forţa de a privi în faţă Umbra celuilalt, rămânând, în centrul fiinţei tale, senin, dar nu fiindcă noaptea din el nu te-ar atinge, ci fiindcă la capătul ei desluşeşti, ce binecuvântare, flacăra pâlpâindă. Şi când din sâmburele acestei flăcări te-ai împărtăşit o dată, nasc lumi ce compensează oricâte contorsionări ale realităţii în jurul tău. Zborul în piatră e o opţiune definitivă: odată angajat în această dimensiune, nu i te poţi sustrage, chiar făcând, la suprafaţă, un pas înapoi, chiar nemaifăcând, pur şi simplu, nimic. De aceea, când celălalt e sfâşiat între Mască şi Umbră, când lumea se bucură de firimiturile râsului său colorat în cele mai variate registre, iar tu devii tot mai priceput în arta de a sesiza cum îi izbucnesc sau nu lacrimile, când, în sfârşit, celălalt e tot numai lumină pentru tot restul lumii, dar neobosit izvor de întuneric pentru tine, nu poţi decât să mulţumeşti cerului, pământului şi subpământului pentru nemeritatul dar de a te fi făcut părtaş adevăratei origini a oricărei lumini: când l-ai atins pe celălalt din inima întunericului său, nici o altă atingere nu ţi-l poate lua, şi nu-ţi mai trebuie nimic. Te poţi depărta liniştit şi-i poţi lăsa cale liberă spre oricâte superficiale atingeri: şi tu, şi el sunteţi în altă parte. Dovadă, o nouă lume, care-ţi face zborul în piatră doar o surdină pusă cântecului fericirii tale de a fi născut-o împreună. O lume nouă care nu ţine pe nimeni prizonier, o lume în care celălalt se bucură de toată libertatea. Inclusiv libertatea de a nu fi el însuşi. Zborul în piatră? Un fel de a privi pentru a putea merge mai departe.