Zile mari, zile mici

Un articol de: Ștefan Mitroi - 16 Feb 2024

Sunt atât de mici zilele vieții mele încât mi-e și frică să le dau drumul singure pe afară. Afară din casă, fiindcă afară din viața mea nu le pot opri nicicum să plece. Chiar de tot!

Nu se mai întoarce nici una dintre ele. Vin însă altele, la fel de mici, în locul lor. D-aia și încep întotdeauna de mâine lucrurile pe care vreau să le termin azi. Dar nu apuc să duc nimic la sfârșit. Nici o dragoste, nici un vis, nici o tristețe. E mereu altă zi chiar în ziua ce tocmai a început. E mereu altă dragoste în locul celei dinainte, care nu s-a încheiat încă. Alt vis, altă tristețe, cărora le pierd șirul. 

Asta fac de când mă știu, pierd totul, pierzându-mă de fapt pe mine însumi. Însă nu atât de mult ca atunci când mă pomenesc că-mi trece pragul o zi mare. S-a întâmplat, din fericire, de numai câteva ori. O astfel de zi îți ocupă toată casa. Ba chiar toată curtea. Nici nu poți să-i vezi marginile. Te și miri cum poate încăpea o zi ca asta în viața ta, fără să știi c-a intrat nițel și-n viețile celor din jur.

Încep să trăiască alții în locul tău! Nu ești învățat cu asemenea zile. Orbecăiești ani de zile prin ele, încercând să înțelegi cine ești. Cauți ușa să ieși afară. Afară din ziua aceasta atât de mare, ce nu se potrivește deloc cu felul tău de a nu duce niciun lucru început la sfârșit. 

Ți-e dor de o dragoste nouă, de un vis nou, de o nouă tristețe. Numai în ajutorul lor poți să speri, și, în timp ce împingi cu putere în ușă, vezi că s-a făcut deja mâine. Chiui de bucurie! Zilele mici s-au întors. O poți lua de la capăt!