Ziua din urmă a istoriei şi lumina cărţilor deschise

„Și am văzut pe morți, pe cei mari și pe cei mici, stând înaintea Tronului, și cărțile au fost deschise. Și o altă carte a fost deschisă, care este cartea Vieții.”

Aceste cuvinte din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, pătrunse de solemnitatea veșniciei, ne așază înaintea unei realități pe care adeseori o trecem cu vederea: momentul din urmă al vieții noastre și ceasul final al istoriei, Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu.

Dincolo de bucuriile care ne‑au înălțat și de greutățile care ne‑au încercat puterile, dincolo de împliniri sau neîmpliniri, de lupte lăuntrice și clipe de uitare, sfârșitul vieții rămâne cel mai însemnat moment dintre toate, întrucât dă sens întregii noastre treceri prin lume.

Și totuși, privind nu la alții, ci în adâncul propriei conștiințe, descoperim cât de puțin ne pregătim pentru această întâlnire. Ne preocupă prea multe lucruri trecătoare, adeseori lipsite de adevărata lor greutate.

Cel mai important examen, care deschide sau închide porțile veșniciei, rămâne mai întotdeauna uitat. Ne amintim de anii de școală, de emoțiile evaluării, de acei profesori de vocație care, după o perioadă de predare și învățătură, chemau la răspuns pe ucenicii lor. Ne amintim nu doar exigența lor, ci și dreptatea lor, uneori blândă, alteori aspră, dar întotdeauna călăuzită de dorința de a forma și de a lumina. Unii dintre ei spuneau, cu o smerită înțelepciune: „Zece este al lui Dumnezeu”, arătând astfel că desăvârșirea aparține numai Celui ce este Izvorul tuturor darurilor.

Dar iată că vine o zi când nu doar elevii, ci și profesorii, nu doar învățătorii, ci și conducătorii, nu doar credincioșii, ci și slujitorii Altarului, toți, fără deosebire, vor sta înaintea Dreptului Judecător.

Evanghelia Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți ne aduce aminte tocmai acest adevăr, arătând că Împărăția lui Dumnezeu nu este asemenea stăpânirilor lumii, limitate de timp și de slăbiciunile omenești, ci o Împărăție veșnică, o chemare la viață fără de sfârșit.

Mântuitorul, pregătindu‑Și ucenicii pentru această realitate, le‑a vorbit adeseori în pilde, în imagini pline de înțelesuri adânci, dar uneori și direct, pentru ca nimeni să nu poată spune că nu a știut.

O astfel de pildă este cea a fecioarelor înțelepte și neînțelepte. Zece fecioare au ieșit în întâmpinarea mirelui, purtând candelele lor. Cinci erau înțelepte luând cu ele untdelemn, știind că lumina trebuie primenită pentru a nu se stinge. Celelalte cinci, numite neînțelepte, nu s‑au pregătit, lăsându‑se în voia nepăsării. Mirele a întârziat, iar noaptea s‑a adâncit. Când, în sfârșit, glasul a răsunat vestind sosirea lui, fecioarele pregătite au intrat cu el în cămara nunții, iar ușa s‑a închis. Celelalte au venit mai târziu, bătând cu stăruință, dar răspunsul a fost cutremurător: „Nu vă cunosc pe voi.”

Untdelemnul candelelor, ne spun Sfinții Părinți, sunt faptele cele bune. Ele sunt lumina care hrănește sufletul, dovada vie a credinței, mărturia iubirii lucrătoare. Și, în mod paradoxal, aceste fapte, deși par simple, sunt uneori greu de împlinit, întrucât cer lepădare de sine, răbdare, milă și, mai presus de toate, iubire...

Cea mai înaltă dintre porunci este iubirea față de cel care nu ne iubește. Mântuitorul a spus limpede: „Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată aveți? Și păcătoșii fac la fel.” Dar El ne‑a chemat la o iubire care depășește măsura omenescului, o iubire care nu așteaptă răsplată, care nu caută dreptate pământească, ci își găsește împlinirea în Dumnezeu. Aceasta este iubirea care luminează candela sufletului.

Cu puțin timp înainte de pătimirea Sa, Domnul le‑a vorbit ucenicilor despre criteriile Judecății din urmă. El a arătat că, atunci când Fiul Omului va veni iarăși pe pământ, de această dată nu în smerenia ieslei din Betleem, nu în tăcerea suferinței de pe Golgota, ci în strălucirea dumnezeiască a slavei Sale, fiind înconjurat de îngerii cerului, și va despărți pe oameni precum păstorul desparte oile de capre. El, Care a spus: „Eu sunt Păstorul Cel Bun și Păstorul Cel Bun își pune viața pentru oile Sale”, va chema la Sine pe cei care au păstrat lumina aprinsă, pe cei care au adunat untdelemnul faptelor bune, pe cei care au iubit, au iertat și au rămas treji în așteptarea Lui.

La aceasta ne cheamă cuvintele Sfintei Evanghelii: la trezvie, la conștiință vie, la pregătire. Judecata nu este doar un sfârșit, ci și o împlinire. Înainte de a fi o despărțire, este o întâlnire. Este clipa în care lumina ascunsă a fiecăruia va fi descoperită, iar Cartea Vieții se va deschide, pentru a arăta nu doar cât am rostit prin cuvânt, ci mai ales cât am iubit și am împlinit în faptă.

Păstorul Cel Bun își arată grija și iubirea Sa fără de margini îndeosebi față de oaia rătăcită și ajunsă pe marginea prăpastiei. Dar vine un moment în iconomia dumnezeiască a lumii când același Păstor, Care a căutat cu lacrimi și răbdare fiecare suflet, este nevoit să facă o despărțire. Nu din asprime, ci din dreptate. Nu din lipsă de iubire, ci din respect față de libertatea și alegerea fiecăruia. Și astfel, El așază oamenii în două cete: unii de‑a dreapta Sa, iar pe alții de‑a stânga.

Celor de‑a dreapta le rostește cuvintele celei mai mari împliniri pe care le poate auzi vreodată o inimă omenească: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” În aceste cuvinte răsună chemarea veșniciei, răsplata tainică a iubirii lucrătoare. Și Domnul le descoperă motivul acestei chemări: pentru că L‑au iubit. L‑au iubit nu în mod abstract, nu doar prin cuvinte, ci prin fapte smerite. L‑au hrănit când era flămând, L‑au adăpat când era însetat, L‑au îmbrăcat când era gol, L‑au cercetat când era bolnav și nu L‑au părăsit când era în temniță.

Uimiți, aceștia Îl întreabă: „Doamne, când Te‑am văzut flămând sau însetat, străin sau bolnav, și Ți‑am slujit?” Iar răspunsul Domnului descoperă una dintre cele mai adânci taine ale credinței: „Adevărat vă spun, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi‑ați făcut.” În aceste cuvinte se ascunde întreaga Evanghelie a milostivirii. Dumnezeu Se ascunde până la sfârșitul veacurilor în cei care suferă, în cei bolnavi, în cei săraci, în cei uitați. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind aceste cuvinte, spune că Domnul stă tăcut la ușa inimilor noastre, sub chipul celui lipsit, pentru a vedea dacă iubirea noastră este adevărată.

Însă celor de‑a stânga, a căror iubire nu s‑a dovedit lucrătoare, Domnul le descoperă lipsa care le‑a întunecat sufletul. Și ei se apără, asemenea nouă când conștiința ne mustră: „Doamne, când Te‑am văzut flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în temniță și nu Ți‑am slujit?” Dar răspunsul este limpede și cutremurător: „Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi‑ați făcut.”

Aceasta este măsura Judecății: iubirea. Dumnezeu nu cere de la noi lucruri imposibile, nici fapte peste puterile noastre, ci gesturi simple, la îndemâna fiecăruia: un pahar cu apă, o bucată de pâine, o haină oferită, o vizită făcută celui bolnav, o mână întinsă celui singur. Sfântul Apostol Iacov ne avertizează cu solemnitate: „Judecata este fără milă pentru cel care nu a făcut milă” (Iacov 2, 13). Dar, în același timp, ne dă și cea mai mare nădejde: cel care a arătat milă se va întâlni cu mila lui Dumnezeu.

De aceea, Biserica primelor veacuri a trăit această poruncă în mod deplin. În vremurile de prigoană, când creștinii se adunau în catacombe, după Sfânta Liturghie rămâneau împreună la mesele iubirii, numite agape. Fiecare aducea câte ceva: pește, vin, pâine, nu pentru a se sătura, ci pentru a împărtăși bucuria comuniunii. Cuvântul „agape”, care în limba greacă înseamnă iubire, a rămas ca o pecete a acestei trăiri. Era o icoană vie a Împărăției lui Dumnezeu, unde nimeni nu era străin și nimeni nu era uitat.

Această rânduială a iubirii a rămas vie și în mănăstiri, și în casele credincioșilor.

Am cunoscut un stareț venerabil al Mănăstirii Sihăstria, arhimandritul Victorin Oanele, care primea la masă sute și uneori peste o mie de oameni, ospătându‑i cu bucuria care izvorăște din dragostea lui Hristos. Nu era doar hrană pentru trup, ci și merinde pentru suflet, o mărturie că iubirea nu este o idee, ci faptă concretă.

Asemenea exemple nu lipsesc nici din viețile sfinților apropiați de vremurile noastre.

Citind viața Sfintei Blandina, recent canonizată, descoperim o suferință care ar fi putut zdrobi orice inimă. După ani grei de pribegie în Siberia, după întoarcerea în Basarabia și apoi în România, s‑a întâlnit cu indiferența propriului ei fiu. Și atunci, singură și fără sprijin, a plecat spre Iași. Primul ei popas a fost la racla Sfintei Parascheva. Acolo, în tăcerea catedralei, și‑a revărsat lacrimile, spunând Cuvioasei toată durerea ei. Era o inimă rănită, care încă iubea, încă nădăjduia, încă se încredința lui Dumnezeu.

Aceasta este taina mântuirii: Dumnezeu nu caută desăvârșirea noastră omenească, ci iubirea noastră. Nu caută puterea noastră, ci mila noastră. Pentru că, în cele din urmă, Cartea Vieții nu va cuprinde doar faptele mari, ci mai ales micile gesturi de iubire prin care L‑am întâlnit pe Dumnezeu, tăinuit în aproapele nostru.

Înțelegând lucrarea lui Dumnezeu în viața oamenilor, descoperim uneori minuni tăcute, săvârșite nu prin gesturi spectaculoase, ci prin fapte simple, născute dintr‑o inimă plină de milă.

Așa s‑a întâmplat și lângă racla Sfintei Cuvioase Parascheva, unde o creștină din Iași, văzând lacrimile amare ale unei femei necunoscute, s‑a apropiat de ea și a întrebat‑o cu blândețe care este suferința ei.

Era Sfânta Blandina, întoarsă din pribegia Siberiei, fără casă, fără sprijin, fără mângâiere omenească. Iar o femeie evlavioasă, Elena Stoleriu, fără ezitare, a primit‑o în casa ei, ca pe o soră, ca pe o mamă, ca pe Însuși Hristos.

Astfel de fapte nu s‑au petrecut doar la începuturile îndepărtate ale creștinismului, în vremuri de legendă, ci în a doua jumătate a veacului trecut, într‑un timp apropiat nouă, pentru ca nimeni să nu spună că milostenia aparține doar trecutului.

Sfânta Blandina a rămas în casa familiei Stoleriu mulți ani, iar când a trecut la Domnul, aceiași oameni, odinioară străini, au așezat‑o în mormântul lor ca pe una dintre ai lor. Iată cum o faptă născută din compasiune devine scară către cer și mărturie care va rămâne în veșnicie înaintea lui Dumnezeu.

Dar, alături de aceste lumini, există și umbrele indiferenței. Există momente când trecem pe lângă suferința altora fără să ne oprim, fără să vedem, fără să auzim. Și tocmai pentru aceste momente va trebui să dăm răspuns înaintea Dreptului Judecător. Părinții Bisericii ne spun că prin aceste fapte, mici sau mari, se descoperă dacă am înțeles sau nu chemarea lui Dumnezeu.

Ce lucru simplu pare a fi oferirea unui pahar cu apă! Și totuși, în ținuturile aride unde Mântuitorul a rostit aceste cuvinte, apa era mai prețioasă decât aurul, mai dorită decât vinul, mai ales pe drumurile lungi și pustii, sub arșița nemiloasă a soarelui. De aceea Domnul a spus: „Cel ce va da un pahar de apă în numele Meu, nu‑și va pierde răsplata.” În acel pahar se adună nu doar apă, ci iubire, milă și recunoașterea chipului lui Dumnezeu în aproapele nostru.

Cu atât mai mult se înalță înaintea cerului faptele mai mari: haina oferită celui gol, cercetarea celui bolnav, mângâierea celui singur, sprijinirea celui întemnițat.

Unul dintre sfinții închisorilor, recent canonizat de Biserica noastră, în ziua trecerii sale la Domnul, a oferit porția de hrană unui alt deținut, mai suferind decât el. În acel gest s‑a arătat biruința iubirii asupra suferinței și libertatea sufletului asupra limitelor trupului.

O istorisire veche ne vorbește despre un om care a dat o haină unui sărac, iar mai târziu, într‑o vedenie, L‑a văzut pe Însuși Hristos purtând acea haină. Aceasta ne arată că Dumnezeu nu uită niciodată binele făcut în numele Lui, chiar dacă oamenii uită și trec mai departe nepăsători.

Dumnezeu este iubire, iar cel care lucrează iubirea se aseamănă cu El. Nu este de ajuns să spunem că Îl iubim pe Dumnezeu, dacă nu îi iubim pe frații noștri, mai ales pe cei suferinzi, pe cei singuri, pe cei lipsiți. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă cu o simplitate cutremurătoare: „Vrei să moștenești Împărăția? Dă ce ai. N‑ai bani? Dă pâine. N‑ai pâine? Dă un cuvânt bun.” Pentru că fiecare om are ceva de oferit: un dar, o mângâiere, o prezență, o rugăciune.

Evanghelia Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți nu vorbește despre alții, ci despre noi. Despre întâlnirile pe care le‑am avut și despre cele pe care le‑am fi putut avea, dar am ales să trecem pe alături indiferenți. Despre mâinile pe care le‑am strâns și despre cele pe care nu le‑am văzut. În ziua cea din urmă nu vor conta numele noastre, nici rangurile, nici laudele sau judecățile oamenilor, nici puterea sau slăbiciunea noastră, ci doar iubirea pe care am trăit‑o. Faptele vor fi glasul nostru înaintea veșniciei.

Această profundă avertizare ne pregătește pentru începutul Sfântului și Marelui Post, pentru drumul pocăinței și al întoarcerii, pentru lumina Învierii. Este o chemare la trezire, la schimbare, la întoarcere. Dacă am rătăcit departe, să ne întoarcem. Dacă am refuzat, să învățăm să primim. Dacă am uitat să iubim, să redescoperim iubirea.

Pentru că iubirea nu piere niciodată. Ea rămâne singura punte între timp și veșnicie, între om și Dumnezeu.