„Familia a fost şi este în continuare sprijinul de bază“

În deschiderea Festivalului „Caragiale“, la Conu Iancu, lângă Hala Traian, s-a jucat „Ludwig şi Nicolo“, în interpretarea actorilor Mihai Bisericanu, Georgeta Ciocârlan şi Radu Gheorghe. Un nou spectacol, „Interpretul“, tot în cadrul Festivalului „Caragiale“, sprijinit de Primăria Capitalei, tot cu Radu Gheorghe, se va juca la 9 iulie, de data aceasta în Centrul Vechi.

Radu Gheorghe a făcut ce ştie el mai bine, a jucat şi s-a jucat. Alături de colegul şi prietenul său, Mihai Bisericanu, i-a adus pe scenă pe Ludwig van Beethoven şi Nicolo Paganini, demonstrându-şi talentul, dacă mai era nevoie, pentru a nu se ştie câta oară. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, în 1975, la clasa profesorilor Sanda Manu şi Octavian Cotescu. Diplomat în arte, Specializarea Actorie, teatru şi film, a absolvit cursurile de pantomimă şi music-hall ale aceluiaşi institut. Cunoştinţele muzicale căpătate în 12 ani de studiu al viorii, precum şi uşurinţa de a cânta la alte instrumente - chitara şi flautul - l-au situat pe Radu Gheorghe, de la începutul carierei sale, într-o poziţie unică. Ne-a spus şi nouă ce face, la ce lucrează, ce simte şi ce-şi doreşte: „A venit iarăşi vara, s-a încheiat stagiunea, dar noi continuăm să jucăm. Avem multe de făcut şi până când toamna va reveni noi vom fi gata de următoarea stagiune. Nimic nu e uşor. Putem să completăm însă greutatea oricărei munci pe care o facem cu pasiune şi profesionalism, cu plăcerea de a lucra în domeniu. Cred că este unul dintre secretele longevităţii în orice meserie, să-ţi facă plăcere, să fii dedicat şi bineînţeles să ai datele ca să o poţi face la cel mai înalt nivel.

Dumnezeu m-a ajutat să trec prin obstacole, mi-a dat putere, şi apoi cei apropiaţi desigur, familia, primul sprijin. O vorbă bună face uneori mai mult decât orice lucru material. Familia a fost şi este în continuare sprijinul de bază, pe locul doi putem pune prietenii. Credinţa are mai multe coordonate pentru mine. Primul lucru la care mă gândesc este că eu nu am fost şi nu sunt liber să aleg. Am obligaţia morală şi mai mult decât atât de a duce o tradiţie. M-am născut într-o familie de credincioşi creştin ortodocşi şi din respect pentru bunicii, străbunicii mei, părinţii mei care au avut această religie o duc mai departe atât cât pot eu şi mă pricep. Încerc să păstrez tradiţiile aşa cum le-au insuflat părinţii mei, cu datinile, mândrindu-mă, în paranteză, cu regiunea şi oraşul din care vin ca unul dintre locurile în care coexistă în bună pace cele mai multe naţionalităţi conlocuitoare. Am avut colegi machidoni, lipoveni, turci, tătari. Niciodată nu a existat o problemă etnică, de aceea mă miră de multe ori ce se întâmplă în alte locuri. Asta a însemnat un orizont mult mai larg deschis şi indulgent atât în a privi celelalte religii, cât şi de a fi acceptat. În afara coordonatei tradiţionale, cred în Dumnezeu. Explicaţia ştiinţifică ar fi pentru că multe lucruri sunt de neexplicat şi totuşi cea mai plauzibilă variantă este existenţa lui Dumnezeu. De ce nu, în ultimul rând, e liniştitor să ai cui să te plângi. Există un schimb reciproc între artist şi public. Nici nu ar putea fi altfel. Există un echilibru natural. Cu cât dai cu atât iei mai mult. Aceasta este frumuseţea acestei meserii. Îţi etalezi sufletul. Arta este doar tehnica, mijlocul prin care îţi dai sufletul publicului tău, pentru că asta exprimi chiar dacă interpretezi un rol, tu eşti sufletul, căldura, înnobilezi totul şi umpli acea coajă cu ceva. În funcţie de cât de sincer eşti cu tine şi cu publicul tău te încarci imediat înapoi. De multe ori însă tu, actorul, primeşti mai mult“. (Loreta Popa)