J.D. Salinger şi Rugăciunea inimii

Marele scriitor american J. D. Salinger a murit anul trecut, după o viaţă de maximă recluziune. Nu i-a plăcut publicitatea, ştiind că ţara sa natală exploatează la maximum acest mijloc de scoatere a oamenilor în faţă.

Celor neinformaţi le amintim că Salinger este vestit pentru romanul "The Catcher in the Rye", tradus de mult de tot în româneşte sub titlul "De veghe în lanul de secară". Născut în 1919, el aparţine generaţiei războiului, de o seamă cu alţi scriitori faimoşi ai marelui continent, Kerouac, Capote, Vonnegut, şi chiar cu însuşi Nobelul, Saul Bellow. J.D. Salinger nu a scris mult şi într-un anume fel avea şi un dispreţ neascuns faţă de autorii prolifici. Dar viaţa lui a fost destul de plină. Ceea ce a scris i-a adus o faimă rapidă. Încă din anii â50-â60 era deja pe soclu. Unii îl admirau necondiţionat, alţii îl respingeau considerând că-şi îngăduie prea multe libertăţi. America are un stil propriu de-a-şi răsplăti geniile. Salinger a fost în felul lui un răsfăţat, dar nu s-a simţit bine în pielea acestuia. Mai mic decât el cu vreo 16 ani, Thomas Pynchon a cultivat aceeaşi discreţie, fugind de publicitate şi considerând că prea multă vorbă, de la un anumit punct încolo, strică.

Franny şi Zooey

Salinger a fost tradus în aceşti ani aproape integral în româneşte. Opera lui, deloc voluminoasă, a căpătat onorurile depline ale limbii noastre. În 1999, am intrat în posesia volumului " Franny şi Zooey", de care nu ştiam mare lucru, dar despre care, atunci când mi l-a dat, poeta Denisa Comănescu, pe acea vreme lucra la editura "Univers", mi-a spus că este o carte adorabilă. Epitetul "adorabil" poate fi luat în fel şi chip, dar pe mine, unul, m-a atras. Salinger nu a făcut niciodată parte din autorii mei favoriţi. Spre deosebire de Truman Capote bunăoară, reprezentant al aceleiaşi generaţii, nu-l cultivam. În anii facultăţii, îmi amintesc, toată lumea bună se dădea în vânt după Salinger, ceea ce îmi crea o antipatie apriorică. Îl ţineam la distanţă, sătul de ifosele domnişoarelor care altceva nu ştiau decât "De veghe în lanul de secară" sau "Peştele banană", ceea ce, Doamne fereşte, se putea şi psihanaliza. Dar lăsând la o parte aceste memorii firave, întâlnirea din prezent cu opera lui Salinger a fost remarcabilă. Am citit o carte simplă şi totuşi cutremurătoare, aproape de factură faulkneriană - autorul meu favorit -, carte care m-a şi determinat să scriu aceste rânduri - este vorba de "Franny şi Zooey" -, în care retrasul autor din New Hampshire dovedeşte o deschidere surprinzătoare spre orizontul ortodoxiei. Da, aţi citit bine, nu e nici o greşeală. Franny şi Zooey Glass, frate şi soră, irlandezi evrei, dar cetăţeni americani, nu trăiesc doar pragmatic, obsedaţi de câştig, ci dimpotrivă, firi extrem de complexe, adulmecă ce e impalpabil. Mai ales fata, Franny, simte o deosebită atracţie pentru celebrul "Jurnal al pelerinului rus", veritabilă evanghelie a isihasmului. Nu mi-a venit să cred când am citit o expunere foarte corectă a mizei respective. În roman jurnalul apare sub denumirea de "Călătoria pelerinului", ceea ce iniţial m-a derutat, gândindu-mă la "Pilgrim's Progess", o carte a literaturii medievale britanice de un autor de care nimeni nu mai ştie nimic, John Bunyan. Dar cărticica noastră nu are nici o legătură cu Britania, ci tocmai cu Rusia lui Nicolae I şi Alexandru al II-lea. Franny este o fiinţă fragilă psihic, dar "her pillow book", cum ar veni spus, este aceasta în care - cine ştie ştie - este vorba tocmai despre rugăciunea neîntreruptă întru Hristos. Dacă în 1955, în America ieşită din şocul războiului mondial şi intrată într-un boom economic fără precedent mai existau făpturi de o neobişnuită sensibilitate, care fugeau din societate având asemenea lecturi şi practici, atunci lumea aceasta pe care deseori în mod nejustificat o detestăm nu e atât de decăzută. Salinger, cred, nu inventează. În mod sigur a cunoscut asemenea persoane care în acei ani iubeau budismul, - fapt cumva ca de la sine înţeles în melting-pot-ul american -, dar în egală măsură - fapt mai rar - şi creştinismul răsăritean. "Franny şi Zooey" poate fi admirat din diverse motive, ironie, ton şăgalnic, neaderenţă la valorile clasice ale americanismului, cum ar fi "Ivy League", ghirlanda universităţilor de elită de pe Coasta de Est, şi multe altele, dar unul din meritele cărţii este şi această aplecare sinceră, graţie unui personaj nonconformist, spre una din marile teme de meditaţie şi practică ale ortodoxiei. Nu avem de-a face cu o pledoarie emfatică - ar fi fost şi caraghios -, dar însuşi faptul că în paginile cărţii, în care la o adică putea să apară orice, apare tocmai aşa ceva ne dă de gândit. Oare recluziunea autorului, discreţia sa renumită, scârba faţă de negustorii de vorbe nu izvorăsc chiar de aici? Oare Salinger nu şi-a criptat în "Franny şi Zooey" anumite intenţii tainice, pentru care, dacă le-ar fi dat publicităţii în cine ştie ce interviu de gazetă, lumea l-ar fi luat în râs? Lansez această întrebare fără a avea nici pe departe intenţia de-a o transforma în convingere. Bănuiala mea, sper, nu e ridicolă. Niciodată nu putem închide destinul unui scriitor în coşciugul unei simple aprecieri. E limpede, înşiruitor de cuvinte Salinger nu a fost. Ştiinţa scrisului nu-i ajungea, altfel continua să scrie. Atunci? Tăcerea sa are resorturi profunde. Cine e superficial nu are nevoie să le cerceteze. Cine e interesat riscă. Prefer să risc decât să mă aliniez comentariilor preţioase care de regulă îl însoţesc pe autor. La un moment dat el spune ceva care îl îngenunchează pe vrednicul literat. Sună cam aşa: Studiile de religie urmăresc să ne ajute să abolim diferenţa dintre bărbat şi femeie, animal şi plantă, căldură şi frig, noapte şi zi... Sau în final: Cum o să recunoşti tu un sfânt când îţi va apărea în cale dacă nu eşti în stare să recunoşti o cană cu supă de pui sfinţită care se află sub nasul tău?

Asta e valabil pentru oricine. Citind paginile lui despre Rugăciunea inimii am simţit adierea de departe a unui lucru aflat în imediata apropiere. E ca atunci când cauţi ceva la mii de kilometri pentru a-ţi da seama că se ascunde la un pas de tine. Dar nu ai ochi să-l vezi.