Se crapă de ziuă

În ultimul timp, la tot pasul (mediatic) supraviețuirea ne este amenințată fie prin războiul ideologic și economic, cu încălzirea globală, cu o viitoare foamete, cu sistarea încălzirii cu gaz sau lemn și a utilizării mașinilor clasice, fie prin cel armat, cu un iminent război nuclear. Despre toate acestea ne vorbește Domnul și în plus ne atrage atenția că „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 12-13). 

Este nevoie de iubire și răbdare, materializate în rugăciune. La fel ca în timpul războiului rece, viețile noastre continuă numai prin mila lui Dumnezeu, Care oprește încă, pentru rugăciunile Maicii Domnului și ale sfinților, nimicirea noastră. A mai făcut-o cândva, pentru rugăciunile Sfântului Neagoe Basarab ale cărui cuvinte sunt mai mult ca oricând de urmat: „Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”.

În Domnul am nădăjduit

După cuvântul părintelui Iustin Pârvu, în momente de cumpănă noi nu ne-am pus nădejdea „în nici o putere din lumea aceasta decât numai în acoperământul Maicii Domnului şi sub oblăduirea puterilor cereşti. Noi parcă am prevăzut întotdeauna cuvintele Psalmistului: «Nu vă nădăjduiţi spre boieri, spre fiii oamenilor în care nu este mântuire». După experienţa pe care acest neam a avut-o de milenii aici, noi am rămas întotdeauna pe calea de mijloc a credinţei şi pe ea am mers, fără sprijinul acesta omenesc, şi nu am avut străini de partea noastră. Ne-au promis şi nu ne-au ajutat cu nimic”.

Problema este dacă, acum, sub asaltul ideologic atât de complex, neamul mai rămâne pe calea credinței. Mai deunăzi, pe un grup de teologi, un coleg profesor de religie relata o discuție cu doi elevi de liceu care își exprimau respingerea, dacă nu chiar disprețul față de creștinism, cu argumente dobândite la o oră de istorie a holocaustului. Mă rog să le dea Domnul să audă și ei cândva: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (Fapte 9, 5). Dar până atunci suntem aici, copii, tineri, oameni în putere, vârstnici, mai mult sau mai puțin conștienți de caracterul trecător al vieții și importanța fiecărei clipe, care în contextul actual poate fi oricând ultima. Ortodocși cu fapta sau cu numele, ori poate nici atât (deși botezați), mai rugători sau mai indiferenți. Dormim. Dar dintre noi încă mai răsar îngeri. Eu am văzut unul.

„Cum te numești, frate?”

„Monahul Modest”. Am participat de curând, împreună cu familia și cu un fost elev, drag mie, absolvent de Teologie, la o lucrare cutremurătoare, care mai deschide o cale spre cer: tunderea în monahism a unui frate foarte tânăr. A intrat în cinul îngeresc, curat ca lacrima, un nou ostaș al lui Hristos. A primit armele luptei duhovnicești, crucea, metanierul, lumânarea și Evanghelia. Cuvintele vin de la sine, rostiri de suflet: „Să te mântuiești întru Domnul, frate, și roagă-te și pentru noi”. Smerit, dar hotărât, își asumă noua viață: „Datori suntem a ne ruga unii pentru alții!” Un răspuns cât o lume, adusă înaintea lui Dumnezeu, în care suntem și noi, împreună cu cei pe care îi purtăm în suflete și pe pomelnice. Printre cuvinte, lacrimi, lumini și binecuvântări, văzduhul se umple de har. Mai este nădejde că încă nu a dispărut din nea­mul nostru chemarea monahală, că mai poate rodi nevoitori și sfinți. Ei sunt cei dintâi în războiul duhovnicesc tot mai aprig al zilelor noastre. Am petrecut câteva ceasuri binecuvântate și cred că ar fi de mare folos elevilor mai râvnitori în credință să participe la astfel de momente unice.

Cântatul cocoșilor

Obișnuiam să pun fragmente de film la orele despre monahism sau la lecțiile despre sfintele slujbe, pentru că la bisericile de mir elevii nu au ocazia să cunoască Ceasurile și importanța lor. După cuvântul părintelui Ieronim Pătrulescu, se pare că suntem acum „într-o mare incultură duhovnicească. De ce? Pentru că noi nu mai facem Ceasurile și rugăciunile la timpul lor... Dacă lucrarea celui rău este la miezul nopții, așa cum pui troița la acea răscruce că acolo trebuie să o pui, că dacă o pui pe vârful dealului nu deranjezi cu nimic răutățile, dacă faci rugăciunea de la miezul nopții de cu seara sau o faci dimineața, cum se face acum, unită cu Utrenia, păi ora aia de miez de noapte ai lăsat-o descoperită și atunci diavolul își face lucrarea lui netulburat”.

Și e clar că o face, pentru că vedem în zilele acestea întețindu-se războaiele și slăbind chemarea monahală. Calitatea timpului suferă pentru că „anumiți demoni au putere în anumite ceasuri, asta le e lor rânduit de dinainte”, de aceea „aceasta este sarcina călugărilor, să facă ceasurile la orele rânduite”.

Revin la monahul Modest, cel ce și-a luat în serios viața și moartea, prin logodirea îngerescului chip, alăturându-se, sub pecetea paramanului, Biruitorului iadului. Un înger în trup, printre alții asemenea lui, îngrădind cu rugăciunea lucrarea altor îngeri, căzuți, care vor să ne fure din lume înainte de vreme prin cele pomenite la început. Să mergem măcar o dată cu elevii să punem și noi mica noastră rugăciune alături de cea de foc a monahilor, căci „Iată, Mirele vine în miezul nopții și fericită e sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednică-i aceea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui, ci te deșteaptă, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”

Să ne rugăm să ridice Domnul din neam monahi cu vocație, dar până atunci nici noi, mirenii, să nu stăm degeaba, după cum spunea părintele Iustin Pârvu: „Să ştiţi că noi putem fi străjerul Europei. O Europă fără o Românie nu poate exista. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu. Aşa că: străjuiţi bine! Neamul acesta nu şi-a pierdut încă seva!” Să mai luăm Ceaslovul, sau dacă nu, atunci asemenea călugărilor care nu pot participa la Laude, să facem măcar câteva metanii și rugăciunea de toată vremea, ca să nu ne prindă cântatul cocoșilor ca pe Sfântul Apostol Petru, că nu știm dacă putem avea pocăința lui.