Catedrala Patriarhală, far de lumină în Ortodoxia românească

Supranumită în trecut maică a bisericilor Valahiei, Catedrala Patriarhală și-a împlinit încă de la început menirea: aceea de coagulare a sentimentelor ortodoxe, a trăirii poporului român întru Ortodoxie, după cum afirmă pr. dr. Florin Șerbănescu, consilier patriarhal, într-un interviu. Astăzi, la praznicul Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa, Elena, catedrala atrage credincioșii la slujba hramului istoric. Aceştia privesc cu nădejde spre Biserică, al cărei rol „a fost dintotdeauna cel de temeluire și de dezvoltare a conștiinței unității de credință și de neam”.

Catedrala Patriarhală este considerată unul dintre cele mai reușite monumente arhitecturale ale secolului al XVII-lea. În ce măsură și-a păstrat aspectul inițial, căci timpul și-a pus serios amprenta asupra ei și a suferit numeroase re­parații?

Catedrala Patriarhală arată așa cum a fost ea gândită de către ctitorul ei, Domnitorul Constantin Șerban, și de către Mitropolitul Ștefan, în vremea căruia s-a ridicat. Când răscoala seimenilor ajunsese în Bucureşti, pe la 1655, casa postelnicului Matei Brâncoveanu se afla la poalele Dealului Podgorenilor, în partea stângă cum priveai spre Curtea Domnească. În vârful acestui deal era o biserică din lemn, ridicată de Oprea Iuzbaşa. Chiar pe acest loc Constantin Şerban Basarab a început construirea, în primii ani de domnie, o mănăstire a cărei biserică era închinată Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Aceasta avea să devină, la 1668, Catedrală Mitropolitană, iar din 1925 Catedrală Patriarhală.

Aceasta a fost construită după un model de mare autoritate, lansat în Țara Românească, cel al bisericii Mănăstirii Argeșului: plan treflat și pronaos supralărgit cu rost de spațiu funerar, marcat cu icoane cu dublă față, dar și strane așezate între coloane, sub ele. Acest model, realizat pentru prima dată de Neagoe Basarab la Curtea de Argeș, la Mănăstirea Argeșului, a fost continuat în București, mai întâi la Mănăstirea Radu Vodă, iar după ridicarea Catedralei Mitropolitane, la biserica Mănăstirii Cotroceni, ctitorie a lui Șerban Cantacuzino, și mai târziu, la începutul secolului al XVIII-lea, la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

Catedrala are această planimetrie treflată tradițional românească, dar și forma de expresie mai specială, cu pronaosul lărgit, care aparține unor monumente importante din țară. De-a lungul timpului, catedrala a avut nevoie de reparații substanțiale. O repa­rație amplă a dorit să facă Mitropolitul Grigorie Dascălu, în secolul al XIX-lea. El nu s-a liniștit până nu au început lucrările. Spunea: „Trebuie să o începem, deoarece dacă o vom începe, negreșit ur­mașii o vor termina”. A fost terminată în vremea succesorului său, Neofit, în 1839. S-au făcut atunci reparații semnificative, dar și adaosuri de interior și exterior în tendințele arhitecturale ale neoclasicismului din secolul al XIX-lea.

În timpul Patriarhului Miron Cristea, în anii 30 ai secolului XX, a fost restaurată catedrala, extinzându-se și Palatul, după planuri­le arhitectului Gheorghe Simotta. Reparații importante la catedrală și la palat s-au făcut și mai târziu, în vremea Patriarhului Justinian. Pictura inițială a catedralei nu mai poate fi văzută. La 1932, pictorul Dimitrie Belizarie începea pictura bisericii în maniera neo­bizantină, după proiectele aprobate de Patriarhul Miron. Belizarie a pictat interiorul bisericii, altarul, naosul și pronaosul. Ion Ioanid a pictat cele două turle mici de pe pronaos. Belizarie a restaurat și pictura veche a pridvorului.

Ultimele reparații substanțiale s-au întreprins cu orânduirea Patriarhului Daniel, în 2008. Îndată ce Preafericirea Sa a venit ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, cel dintâi gând a fost acela de purta de grijă Reședinței, în primul rând catedralei. A fost un efort extraordinar în acel an, pentru ca, până la hramul Sfântului Dimitrie din toamna lui 2008, reparațiile să fie finalizate. Au fost lucrări de mare amploare și dificile.

Catedrala poartă, în momentul de față, în mare măsură, amprenta imaginii sale din secolul XVII și datorită restaurărilor bine executate în vremea Patriarhului Justinian. Pridvorul, elementele de față, brâul care înconjoară catedrala, cu două registre de ocnițe, panouri cu arcaturi care decorează fațadele, toate acestea sunt expresia arhitecturii românești tra­diționale din secolul al XVII-lea. Un adaos deosebit, pe care Preafericitul Patriarh Daniel a ținut să îl marcheze, este și înfrumu­sețarea fațadei pe latura de vest, în zona pridvorului, cu acele mozaicuri așezate pentru a crea un spațiu liturgic de trăire spirituală, cum a spus adeseori Preafericirea Sa. În mod firesc, catedrala a devenit neîncăpătoare pentru marile ceremonii religioase, astfel că multe dintre acestea se desfășoară în jurul acesteia. De aceea, s-au înălțat Altarul de vară și, pe latura opusă a pieței din jurul catedralei, un loc special unde se așază sfintele moaște.

O însemnătate istorică deo­sebită o are Catedrala Patriarhală și pentru că aici s-au săvârșit ceremonii religioase la momente importante ale vieții noastre na­ționale. Este catedrala un simbol de unitate și afirmare a poporului român?

Fără îndoială că, fiind o catedrală înălțată în București, în centrul Capitalei, cu o vechime impresionantă, care coboară spre jumătatea secolului al XVII-lea, catedrala a avut încă de la început o valoare simbolică deosebită pentru Ortodoxia românească, fiind un loc de coagulare a sentimentelor ortodoxe, a trăirii poporului român întru Ortodoxie nu doar din Țara Românească, ci și din toate părțile pământului românesc. A fost și este un reper, un loc spre care s-a privit întotdeauna cu nădejde din perspectiva rolului pe care l-a avut Biserica întotdeauna, acela de temeluire și de dezvoltare a conștiinței unității de credință și de neam a poporului nostru.

În anul 1668, a fost consfințită, prin Hrisovul domnitorului Radu Leon, la insistențele Mitropolitului Ștefan și împlinindu-se la începutul păstoririi succesorului său, Mitropolitul Teodosie, funcția de Catedrală Mitropolitană, de reședință în cadrul Mănăstirii „Sfinții Împărați Constantin și Elena” a Mitropoliei Țării Româ­nești. Mergând pe firul istoriei, aceasta și-a împlinit permanent rolul de placă turnantă a conș­tiinței unității de neam și de limbă a poporului român.

În această biserică au fost hirotoniți ierarhi, care primeau învățătura de rigoare și ideea unității de credință, a păstrării în Transilvania a conștiinței de sine a poporului român și a uni­tății românești, și s-au săvârșit ungeri de domnitori. În dreapta pronaosului se află mormintele patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române: Miron Cristea (†1939), Nicodim Munteanu (†1948), Iustin Moisescu (†1986) și Teoctist Ară­pașu (†2007). Mormântul celui de-al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Justinian Marina (†1977), se află în Biserica „Sfânta Treime” a Mănăstirii Radu Vodă din București.

În secolul al XIX-lea, la sud de biserica mitropoliei se afla sala unde se întruneau membrii Adunării Obștești, al cărei pre­ședinte era, conform prevederilor Regulamentului Organic, mitropolitul. La 1860, tot aici Alexandru Ioan Cuza deschidea oficial Camera Deputaților, prilej cu care Bucu­reștiul a fost proclamat capitală a țării.

Cum au sporit rolul și im­portanța catedralei de-a lungul timpului în conști­ința poporului?

Rolul pe care l-a avut această catedrală, acela de maică a bisericilor Valahiei și de ferment în conștiința românească întru Hristos, a sporit și a câștigat cu timpul valențe noi și mai ales a rezistat timpului. Nu trebuie să uităm nici un moment faptul că în perioada ultimă a regimului comunist, când tot centrul Bucureș­tiului a fost într-o mare resistematizare, cu demolări de multe biserici, cea mai necutezată in­tenție a dictatorului Ceaușescu era de a muta Reședința Patriarhală din Dealul Patriarhiei, ceea ce ar fi însemnat pierderea acestui ansamblu, simbolul său istoric. Este meritul întâistătătorilor Bisericii de la acea vreme că au rezistat oricăror propuneri de a fi mutată Patriarhia în alt loc. După 1990, a dispărut acest pericol și s-a deschis o altă perspectivă, aceea de a dubla această reședință istorică cu o nouă construcție, care și ea are istoria ei veche de peste 100 de ani: înălțarea unei catedrale a neamului care să împlinească, așa cum statul român s-a împlinit în epoca modernă, ceea ce poporul român a avut dintotdeauna, zestrea Ortodoxiei.

Proiectul Catedralei Mântuirii Neamului a început după Războiul de Independență și a continuat după proclamarea Regatului, în vremea Patriarhului Miron. Acesta din urmă avea să scrie în cafasul corului, atunci când a restaurat catedrala, scriere ce nu poate fi văzută, dar pe care noi o știm și nu o uităm, că a rânduit restaurarea acesteia ca să se slujească în ea până când se va zidi o catedrală a Patriarhiei, pe care el a numit-o Catedrala Mântuirii Neamului. Și aceasta, ca mulțumire adusă lui Dumnezeu și ca încununare a jertfelor pentru reîntregirea țării. Acest testament al Patriarhului Miron a fost reluat de Patriarhul Teoctist, după 1990, și continuat de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, aducân­du-l, iată, la împlinire în acest an al Centenarului Marii Uniri. În felul acesta există o continuitate în timp, o viziune în spiritul gândirii îna­intașilor, o legătură cu ei și în același timp o dezvoltare a vieții noastre bise­ricești, spirituale și culturale. Cele două vetre vor funcționa ca într-o clopotniță, una și cealaltă, așa cum au fost gândite dintru în­ceput.

Trecerea Catedralei Mitropolitane la rang de Catedrală Patriarhală a fost, fără îndoială, un moment impresionant și extrem de important. De ce s-a petrecut aceasta schimbare de rang în anul 1925?

În vremea Patriarhului Miron Cristea, catedrala a fost pregătită pentru funcția de Catedrală Patriahală. După Marea Unire din 1918, s-a dorit foarte mult înăl­țarea unui monument reprezentativ la Alba Iulia, fapt realizat până în 1922, când la Catedrala Reîntregirii a avut loc încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria. În tot acest timp, la București se pregăteau cele necesare pentru ridicarea Bisericii Române la rang de Patriarhat. Aceasta s-a finalizat după Constituția de la 1923 pentru ca acest lucru să aibă loc în baza noii reglementări consti­tuționale a țării, de aceea s-a împlinit la 4 februarie 1925. Momentul ridicării Bisericii Române la rang de Patriarhat a fost încununat cu înscăunarea Patriarhului Miron în catedrală. Mai întâi, Mitropolitul Miron Cristea a mers într-un mare alai la Palatul Regal, unde a avut loc ceremonia impresionantă de învestire ca Patriarh înaintea regelui Ferdinand și în prezența tuturor notabilităților vieții politice românești și a membrilor Sfântului Sinod. De acolo a parcurs pe jos într-un alai impresionant, până în Dealul Mitropoliei, care devenea Dealul Patriarhiei, pentru a avea loc, în catedrală, ceremonia de înscăunare.

După ceremonia de întronizare în Catedrală, Patriarhul Miron a mers la Palatul Parlamentului, la întâlnirea cu Plenul Parlamentului. Este un ecou peste timp al alăturării acestei clădiri, care acum este Palatul Patriarhiei, cu ceea ce se întâmplă în prezent, când noua Catedrală Națională, care se așază în locul de preemi­nență lângă Palatul Parlamentului, scoate în evi­dență această unitate a poporului roman, care a fost în jurul lui Dumnezeu și care L-a avut pe Hristos ca reper fundamental.

Momentul întronizării Patriarhului Miron a fost unul de firească înălțare a Bisericii noastre, pe măsura marelui moment pe care îl aniversăm în acest an, 100 de ani de la Marea Unire din 1918. De la momentul Marii Unirii a devenit necesară ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhat, care s-a petrecut cu o mare solemnitate.

Ce a însemnat, concret, pen­tru poporul român acest moment al Patriarhatului?

Această funcție de Catedrală Patriarhală este expresia unui adevărat far de lumină în țară, în poporul român, în Ortodoxia românească. Este, pe de altă parte, întruchiparea acelei frumoase sintagme „soarele de la București răsare”. Păi dacă soarele de la București răsare, Patriarhia este cea dintâi care duce lumină în țara aceasta. Îmi aduc aminte de o întrebare adresată academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici: care ar fi primul loc din București unde ar duce pe cineva să viziteze? Răspunsul său a fost: la Patriarhie. Așadar, de acolo începe totul. Așa cum în viața noastră totul începe cu Mântuitorul Hristos, cu credința, cu închinarea, cu „Doamne ajută!”, așa pentru români, întotdeauna când se gândesc la București, se gândesc în primul rând la Patriarhie. Cu Crucea lui Hristos înainte, cu ajutorul Sfântului Dimitrie, purcedem înainte.

Au existat momente cu totul speciale în istoria Mitropoliei Românești?

Un moment cu totul special în istoria Mitropoliei Românești a fost în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, la aducerea moaș­telor Sfântului Dimitrie cel Nou, în vremea războiului din 1768- 1774. Atunci, generalul Petru Salticov a fost rugat de Hagi Dimitrie, un bun creștin din București, dar și de Mitropolitul Grigorie al II-lea să lase moaștele la București. În acel moment, Catedrala Mitropolitană a căpătat o nouă valență, ce s-a adăugat semnifi­cației sale de până atunci, aceasta sporind și mai mult în conștiința publică. A fost un astfel de moment și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a fost ales Arhiepiscop al Ungrovlahiei și Mitropolit Primat al României Calinic Miclescu.

Care este zestrea cea mai de preț a Catedralei Patri­arhale?

Moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. Acestea au rămas aici, din fericire, după încercarea de înstrăinare a lor în timpul Primului Război, când Bucureștiul era ocupat de armata germană și când s-a încercat luarea lor cu forța. Rămâne peste vreme impresionantă procesiunea cu care populația Bucureștiului a întâmpinat la marginea orașului revenirea moaștelor Sfântului Cuvios. Una peste alta însă, vatra mitropolitană, Catedrala Patriarhală și toate clădirile din jurul ei constituie pentru Ortodoxia românească și pentru poporul român un tezaur neprețuit și un factor de coagulare. Este locul care i-a unit pe toți românii în Hristos timp de secole și care ne-a dat stabilitate, continuitate, temei, rost, noimă în istorie de-a lungul timpului, virtuți ce trebuie păstrate cu mare responsabilitate de ge­nerația actuală pentru transmiterea lor și celor care vin. Vremurile sunt, într-adevăr, destul de complicate, încât trebuie să ne punem cu foarte multă responsabilitate problema ca zestrea pe care poporul român a moș­tenit-o să fie păstrată și să fie lucrătoare și în rândul urmașilor noștri.