Una dintre cele mai frecvente maladii ale timpului nostru rămâne cu siguranţă depresia sau, în termeni teologici, deznădejdea. Este sau nu un păcat, sau care sunt pagubele pe care le aduce sufletului omenesc? Iată câteva aspecte pe care le vom lămuri în cele de mai jos în dialog cu Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei.
Înaltpreasfinţia Voastră, omul contemporan face faţă din ce în ce mai puţin greutăţilor şi necazurilor acestei vieţi şi deseori alunecă în deznădejde. Ce ar trebui să ştim în primul rând despre acest păcat al pierderii nădejdii?
Când ne referim la deznădejde trebuie să avem în minte întotdeauna fapta lui Iuda care l-a vândut pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Este un exemplu celebru de trădător care nu a ascultat de glasul conştiinţei şi ca atare, în urma comiterii acestei fapte, a căzut în deznădejde cumplită şi s-a spânzurat. Prin aceasta el şi-a agonisit iadul, pentru că deznădejdea este un păcat foarte greu, este un păcat împotriva Duhului Sfânt, împotriva vieţii, o luptă împotriva a ceea ce a creat Dumnezeu. Cel care deznădăjduieşte îşi pierde curajul, îşi pierde încrederea şi astfel Satana seamănă în gândurile lor sămânţa păcatului extrem, sămânţa sinuciderii.
În ce măsură regăsim păcatul deznădejdii în lumea zilelor noastre?
Lumea de astăzi este confruntată din ce în ce mai mult cu acest păcat. Este rezultatul secularismului societăţii actuale, a lipsei de credinţă sau a unei credinţe din ce în ce mai slabe, precum o flacără care stă să se stingă. Evident că în deznădejde omul renunţă şi la această ultimă fărâmă de credinţă, renunţă la iubire şi la tot ce este în jurul său, crezând că, odată ce şi-a luat viaţa, va sfârşi cu durerea, întristarea şi suspinul. Ei bine, acest om n-a scăpat de durere, ci dimpotrivă, şi-a agonisit atâta durere şi chin cât iadul laolaltă, pentru că diavolul tocmai aici vrea să-l aducă pe om, să piardă orice speranţă. Prin deznădejde omul alungă din sufletul său tot ceea ce este sfânt şi dumnezeiesc. Prin deznădejde se pierde calitatea de om, de creştin, de fiu al Bisericii, bineştiind că cei care ajung prin deznădejde la păcatul sinuciderii nu sunt îngropaţi cu preot, nici nu mai au loc în cimitir, fiind consideraţi lepădaţi de la cele sfinte. Cel deznădăjduit este plin de slavă deşartă, de mândrie, el nu vrea să ceară ajutorul lui Dumnezeu, socotind că poate face ce vrea cu viaţa lui. Dar cine este îndreptăţit să-şi ia viaţa? Oare noi ne-am dat viaţă, sau Dumnezeu este Acela Care ne-a dăruit-o?
Care este mesajul Înaltpreasfinţiei Voastre pentru cei aflaţi în suferinţă şi necaz, şi de aici în pragul deznădejdii?
Toţi cei aflaţi în suferinţă şi durere nu trebuie să deznădăjduiască niciodată. Dumnezeu este Părintele nostru. El ne iubeşte şi ne ajută să depăşim suferinţa, dacă noi Îi cerem ajutorul. Trebuie să luptăm permanent împotriva acestui păcat! Trebuie să stăm permanent treji înaintea acestui diavol, care pune din ce în ce mai mult stăpânire pe omul zilelor noastre. Libertatea pe care o avem nu trebuie să meargă nicidecum în extrema sinuciderii, pentru că astfel nu dăm dovadă de curaj, ci de laşitate, de faptul că suntem neputincioşi şi lipsiţi de orice demnitate. Trebuie să luptăm împotriva păcatului, să avem răbdare în suferinţă, să ne îndreptăm gândul şi fapta către Dumnezeu! Numai aşa vom avea biruinţă, ştiind că numai Dumnezeu este Acela Care ne dăruieşte biruinţa. Să nu ne arătăm precum Iuda care „spânzurare şi-a agonisit” şi a sfârşit în chinurile iadului, în focul cel veşnic pregătit deznădăjduiţilor şi tuturor oamenilor păcătoşi. (Diac. Gheorghe Cioiu)
