În așteptarea pășirii în Postul cel Mare

Timpul Postului Mare ne așază în fiecare an altfel înaintea noastră înșine, propunându-ne cărarea virtuților dumnezeiești și a lepădării de sine prin slujbele și popasurile duhovnicești ale duminicilor sale. Preț de câteva săptămâni bune, viața noastră ia o intensitate liturgică cu totul aparte, fiecare dintre noi fiind călăuziți către un optimism hristic de nezdruncinat. Înaintea acestei perioade unice a anului bisericesc stau trei săptămâni pregătitoare, iar despre specificul lor duhovnicesc am stat de vorbă cu părintele profesor Florian Boitan, de la Biserica „Sfânta Treime”-Delea Veche din Capitală.

Părinte profesor, care este sensul perioadei Triodului în cadrul anului bisericesc? 

Perioada Triodului urmează perioadei învățătorești a Mântuitorului pentru că a venit întâi să învețe, ca oamenii să cunoască pe Dumnezeu. Primele cuvinte cu care Mântuitorul începe activitatea învățătorească sunt: „Pocăi­ți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 4, 17). Toți sunt chemați la mântuire, la Împărăția Cerurilor, la viața veșnică. În rugăciunea arhierească, Mântuitorul spune: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

N-ar putea oamenii să-L cu­noască pe Dumnezeu dacă n-ar fi propovăduitori, dacă n-ar fi învă­țători. De aici reiese importanța aceasta a activității învățătorești a Mântuitorului Hristos, pentru că prin ea cunoaștem pe Dumnezeu, cunoaștem voia lui Dumnezeu și prin cuvântul pe care îl primim în sufletele noastre noi putem să ne apropiem de Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este îndreptat spre sufletele noastre, ale oamenilor, ca să rodească rod însutit, ca sămânța care a căzut în pământul cel bun. Sigur, rodul cunoașterii lui Dumnezeu, al activității învățătorești a Mântuitorului, este determinarea fie­căruia dintre noi de a ne apropia de Dumnezeu. Mântuitorul, prin activitatea învățătorească, chea­mă sufletele la mântuire, le chea­mă la Dumnezeu, le apropie de Dum­nezeu, le leagă de Dumnezeu, pentru că cine cunoaște pe Dumnezeu nu poate să se lepede ușor de El.

Sunt mulți oameni înduhov­niciți care au explicat Sfânta Liturghie și au arătat că noi în timpul Sfintei Liturghii ne împărtă­șim mai întâi de cuvântul lui Dum­nezeu, de activitatea Sa învă­țătorească. Abia apoi ne împărtă­șim real cu Trupul și Sângele lui Hristos. Dacă, din anumite pricini, nu suntem vrednici să-L primim pe Hristos Euharistic, Îl primim sub forma aceasta învățătorească, prin cuvântul Său. Așadar, chiar dacă nu ne împărtășim euharistic, avem această împărtășire cu Hristos prin cuvântul Lui, avem îm­păr­tășirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Mântuirea însă o primim prin activitatea arhierească a lui Hristos, prin Jertfa pe care Mântuito­rul, ca arhipreotul cel mare, Păs­torul cel Mare, a adus-o Tatălui, o dată pentru totdeauna, pentru mântuirea lumii. Chemarea Mântuitorului Hristos făcută la începutul activității învățătorești („Po­căiți-vă, căci s-a apropiat Împă­răția Cerurilor”) unește aceste două perioade, pentru că Mântuitorul Se jertfește pentru mântuirea noastră, iar noi trebuie să primim această jertfă prin pocăință.

Care este pedagogia duhovnicească a perioadei pregătitoare dinaintea Postului cel Mare?

Sfinții Părinți au avut o logică tainică și au lucrat pedagogic în această perioadă a Triodului prin orânduirea pericopelor evanghelice care să se citească în duminicile acestea. Perioada Triodului începe cu Duminica Vameșului și a Fariseului, care ne dă în mod expres exemplul rugăciunii adevărate, al rugăciunii pline de pocă­ință. Prima treaptă a pocăinței este venirea la biserică pentru a ne ruga.

Lucrul acesta este atât de frumos redat și atât de mișcător sufletește în cântarea de la Utrenie, care acum începe să se cânte: „Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaș al trupului cu totul întinat...” Aici vedem rezumată toată lucrarea de mântuire și de pocăință din Biserică din perioada aceasta a Triodului pe care am început-o.

Prin cele două feluri de rugăciuni, Mântuitorul Hristos ne arată care este rugăciunea bineprimită, mântuitoare pe care trebuie s-o facem. El ne dă exemplul ru­găciunii vameșului, care s-a întors din biserică mai îndreptat la casa sa. Prin expresia „s-a întors mai îndreptat la casa sa”, Mântuitorul dorește să dea răspuns și celor care spun: „Dar de ce să mergem să ne rugăm în biserică? Nu putem să ne rugăm și acasă? Dumnezeu nu este pretutindeni? Pretutindeni trebuie să ne rugăm!” Așa este, însă noi trebuie să venim și să ne rugăm în biserică pentru că biserica este casa lui Dumnezeu, este casă de rugăciune, aici ne întâlnim cu Hristos, iar noi trebuie să fim cât mai aproape de locul în care este Hristos.

Orice lucrare de pocăință a omului se începe în Biserică și prin Biserică, nu izolat. Sfinții Părinți spun că noi nu ne mântuim singuri, izolați unul de altul, ci ne mântuim în comuniune, în Biserică și prin Biserică, Trupul lui Hristos. Ea ne naște spre Hristos pentru a fi împreună cu El și fii ai lui Dumnezeu. Ea ni-L dăruiește pe Hristos Euharistic.

Care este sensul mântuitor al pocăinței fiului risipitor?

După Duminica Vameșului și a Fariseului urmează Duminica Întoarcerii Fiului risipitor. În casa părintească din pildă trebuie să vedem tot Biserica. Cine părăsește casa părintească, Biserica, acela rătăcește. Numai în Biserică ai siguranța că te mântuiești.

Pocăința nu înseamnă numai o recunoaștere a păcatelor, căci, dacă ar fi doar o părere de rău, nu ar aduce mântuirea. Pocăința este recunoașterea păcatelor, este hotărârea de a nu mai greși și întoarcerea. Poți să ai hotărâre, dar, dacă nu te întorci și rămâi acolo, iarăși greșești: „Mă voi întoarce la tatăl meu...” Acum putem să înțelegem și mai bine importanța perioadei Triodului. Aici, Mântuitorul Hristos este vițelul cel în­grășat, înjunghiat de Părintele Ceresc și pus în prorocii de Psalmistul David, în Psalmul 50: „Atunci vor pune pe altarul Tău viței”. Vițelul este cel care depă­șește mielul, este jertfa deosebită de celelalte. De aceea bucuria pe care o are Părintele Ceresc pentru întoarcerea noastră în Bi­serică este mare. La ea par­ticipă și puterile cerești. La întoarcerea fiului, părintele s-a veselit cu toată casa. Mântuitorul Însuși spune: „Mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește”. Este bucuria îngerilor, bucuria puterilor cerești, bucuria Cerului.

Firea omenească, prin ispita vrăjmașului, cade de multe ori în deznădejde. Vrăjmașul îl duce la această stare de deznădejde ca să nu se îndrepte, să nu se pocăiască, să nu se întoarcă la Hristos.

Prin pilda Fiului rătăcitor, Mântuitorul caută să înlăture și această mare ispită a deznădejdii. Oricât ai fi de păcătos, există prin pocăință o cale să te întorci la viața cea adevărată. Dumnezeu te așteaptă cu brațele deschise. Bunătatea Lui este aceea care te primește, te iartă. Brațele Sale părintești sunt deschise și astăzi prin Taina Spovedaniei pentru cei care vin la pocăință. Avem în acest sens două exemple: pe Iuda, care a greșit, s-a căit, i-a părut rău de greșeală, dar nu s-a pocăit, ci a căzut în deznădejde și a făcut actul disperării spânzurându-se și pierzând astfel mântuirea; și pe Petru, care s-a lepădat, dar s-a pocăit, a plâns, și Hristos l-a primit. Mai mult decât atât, Mântuitorul, cunoscând slăbiciunea lui omenească, înainte de patimă, îi spune: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăr­eşte pe fraţii tăi” (Luca 22, 31-32). Prin cuvântul „întorcându-te”, Mântuitorul arată întoarcerea lui Petru prin pocăință și întărirea fraților, pentru a nu-i lăsa să cadă în deznădejde. Dez­nă­dejdea este moarte, este ruperea de Dumnezeu, este pierderea mântuirii. Avem, de asemenea, pilda tâlharului de pe cruce, care s-a pocăit într-o clipă crezând, iar celălalt s-a osândit pentru că n-a crezut. Bunătatea lui Dumnezeu ne însoțește chiar până la sfâr­șitul vieții noastre, nu ne pă­răsește niciodată. De aceea noi trebuie să avem această nădejde a mântuirii.

De aceea Se jertfește Hristos. Jertfa Sa este expresia dragostei lui Dumnezeu față de om, care este chipul Lui. Potrivit Sfinților Părinți și mai apoi marilor trăitori ai patimilor lui Hristos, pe Mântuitorul Hristos nu L-au ținut pironit pe Cruce piroanele care I-au fost bătute în mâini și în picioare, ci dragostea Lui de oameni, ca să-i mântuiască.

Cum ne pregătesc sufle­tește cele trei săptămâni de dinaintea pășirii în Postul cel Mare?

Perioada Triodului are trei săptămâni pregătitoare și după aceea șapte săptămâni ale Postului. Unii dintre liturgiști consi­deră perioada aceasta pregăti­toare de trei săptămâni ca un exercițiu pedagogic pentru a intra mai pregătiți în post, care este o perioadă aspră de ajunare. Perioada aceasta pregăti­toare este vremea în care, de-a lungul a trei săptămâni, ni se atrage atenția asupra stării noastre în care ne aflăm sufletește. N-am putea să intrăm în perioada de pocăință a postului dacă n-am fi pregătiți.

Perioada aceasta, prin pilda Vameșului și a Fariseului, prin pilda Fiului risipitor, prin Înfri­coșătoarea Judecată, ne face pe fiecare dintre noi să începem să ne recunoaștem unde suntem du­hovnicește, cât de aproape sau cât de departe suntem. Ea ne aten­ționează că la sfârșitul vieţii pământești vine înfricoșătoarea judecată. Aceste trei săptămâni pregătitoare ne determină să începem pocăința. Ea a început prin a ne arăta în ce stare suntem, dar ne spune că este o zi când vom da seamă înaintea lui Dumnezeu. Înfricoșătoarea judecată este înfricoșătoare pentru cei care n-au luat seama să se îndrepte, să-I urmeze lui Hristos. Pentru cei care I-au urmat lui Hristos și sunt cu Hristos e prilej de bucurie, nu mai este înfricoșătoare. Pentru cei care se pregătesc cum se cuvine este momentul de maximă bucurie în care ei se întâlnesc cu Hristos, Căruia I-au slujit, pe Care L-au iubit, pe Care L-au dorit, Căruia I-au urmat. Este ca și când ai vedea pe cineva care-ți vine de departe și te pregătești ca să-l întâmpini, să-l primești cu toată bunăcuviința.

Pentru cei care au stat și n-au vrut să ia seama, ea este cu adevărat înfricoșătoare, pentru că ei vor primi după faptele lor. Mustrarea lor de conștiință este extrem de puternică. Acesta este viermele cel neadormit, mustrarea de conștiință pe care o ai și care nu dispare niciodată. Așa cum pentru cei drepți fericirea veșnică nu e statică, ci crește pe măsură ce ei cunosc mai mult pe Dumnezeu, tot așa mustrarea de conștiință a celorlalți devine tot mai puternică. În iad se măresc chinurile, iar în Rai se mărește bucuria prin cunoașterea lui Dumnezeu.

Ce stare sufletească ar trebui să ne călăuzească în toată această perioadă de înfrânare?

Perioada aceasta a Triodului, care culminează cu pătimirile și cu Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului Hristos, este perioada care caută, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, să întipărească în inimile fiecăruia dintre noi chipul Mântuitorului răstignit.

În ‘49, când am venit la facultate, la Sfânta Ecaterina, care atunci era biserică de enorie, iar paroh era părintele George Teodorescu, un preot deosebit, se afla, în partea stângă a bisericii, în naos, un tablou mare cu răstignirea Mântuitorului. Cum intrai în biserică, îți atrăgea atenția, iar jos pe ramă era scris frumos pe o tăbliță: „Iată ce am făcut Eu pentru tine. Tu ce faci pentru mine?” Lucrul acesta este grăitor pentru credincioși. Să-L purtăm pe Hristos Cel răstignit în inimile noastre. Lucrul acesta ne face pe noi să înțelegem Sfânta Liturghie, care este viața, drama și biruința lui Hristos. Nu putem să înțe­legem Sfânta Liturghie dacă nu-L avem pe Hristos întipărit în inimile noastre. Cântăm frumos, vorbim frumos, dar nu pătrundem, dacă nu avem chipul lui Hristos răstignit în sufletele noastre și nu-L vedem atunci pătimind pentru noi. „Iată ce am făcut Eu pentru tine...”

Ce sens are evoluția ascezei alimentare din această perioadă pregătitoare?

Pregătirea duhovnicească, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, este și trupească, și sufletească, pentru că omul este trup și suflet. El se mântuiește cu trupul. La Înviere, el primește atât fericirea, cât și osânda veșnică în trup. Nu poți să ai o pregătire sufletească corespunzătoare dacă ea nu este susținută de pregătirea trupească. Cea din urmă dă aripi fiecăruia dintre noi să ne pregătim duhov­nicește mai mult. Ambele au la bază înfrânarea, smerenia, răbdarea și dragostea. Nu putem să ne înfrânăm sufletește dacă nu ne-am înfrânat trupește. După ce te-ai îmbuibat, nu poți să te rogi cu smerenie și cu pocăință lui Dumnezeu. Ne înfrânăm de la anumite alimente care ar ispiti trupul și în felul acesta n-ar da posibilitatea sufletului să se pregătească. Înfrânându-te trupește, te înfrânezi și sufletește, căci n-ar avea nici un sens să te înfrânezi numai trupește și să nu te înfrânezi și sufletește și invers. De aceea, Postul, așa cum este rânduit în perioada Triodului, are tocmai scopul de a da sufletului posibilitatea să aibă această pregătire duhovnicească pentru a fi cu Hristos. Este ceea ce cântăm: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită. [...] Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de viață...” Este curățirea și împodobirea sufletului în haina aceasta de lumină a nevinovăției pentru a intra împreună cu Hristos în cămara cea cerească.

Prin înfrânarea de la anumite bucate, la care se adaugă înfrânarea sufletească, care are o valoare deosebită, această perioadă ne face să fim, pe de o parte, în starea de pocăință, de smerenie, iar pe de altă parte, să anticipăm starea de dincolo, când trupul nu va mai avea nevoie de atâtea alimente, ci de hrana duhovnicească, pentru că după perioada aceasta a Triodului vine o perioadă de slavă, perioada Învierii, perioada de bucurie, de trăire cu Hristos, când „nimeni nu se mai teme de păcat”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Este perioada Împăratului împăraților, a Domnului domnilor și a Stăpânului tuturor.