De-a lungul anilor, în paginile „Ziarului Lumina” am găzduit interviuri sau texte de autor ale marilor actori de pe scena teatrului românesc. Constantin Codrescu, Ion Besoiu, Rodica Mandache, Cristina Deleanu, Dorina Lazăr, Oana Pellea, Tomi Cristin, Silviu Biriș. Actorii cunoscuți nu mai au nevoie de reclamă, de publicitate. În schimb, cei tineri, cei aflați la început de carieră pot fi ajutați și încurajați atunci când sunt luați în seamă, apreciați. Unul dintre ei este și Ștefan Radu, un actor de 22 de ani, cu care am vorbit despre profesia lui și despre calitățile pe care trebuie să le ai pentru a reuși în această lume a teatrului, unde nu lipsesc orgoliile și nici dorința după glorie și recunoaștere.
Ștefan Radu, de unde pasiunea pentru actorie, pentru teatru? Știu că în familia ta nimeni nu a îmbrățișat această carieră până acum…
Îmi doream să fiu actor de mic, dar niciodată n-am știut cu adevărat. Când aveam 7-8 ani, eram în grădină cu tata și puneam răsaduri, mă rog, mai mult el. Și atunci a venit celebra întrebare: Ce vrei să te faci când o să fii mare? Am răspuns: Avocat, doctor, preot și pilot de avion. Și tata m-a întrebat: Și când o să le faci pe toate? Și-acum, că-mi aduc aminte ce am răspuns, mi se pare fascinant: La 9:00 sunt avocat, la 12:00 sunt doctor, la 15:00 sunt preot și seara sunt pilot de avion. Pare o misiune imposibilă pentru oricine, dar uite că pentru un actor e destul de realizabilă sarcina. Așa că nu știu când a început dorința mea. Știam că vreau să fiu actor, dar nu știam cum sau ce presupune asta. Cred că Dumnezeu a avut grijă de mine și m-a ținut pe calea asta până acum și mă rog zilnic să o facă în continuare.
Talentul fără muncă nu valorează nimic, spunea un mare sportiv, aflat astăzi la final de carieră. În ce constă munca unui actor?
Foarte mulți actori sunt talentați. Inclusiv eu. Și nu mă laud cu asta, pur și simplu trebuie să accept că Dumnezeu mi-a dat un har și că e de datoria mea să înmulțesc talanții pe care i-am primit. Însă meseria asta cred că e de o viață și că nu e vorba cât de talentat ești, ci cât de mult ești pregătit să sacrifici pentru ea. Cred că munca unui actor este una continuă, constantă, gata să răbufnească în orice clipă. E o muncă în primul rând a ta cu tine însuți: cum îți hrănești corpul, cum ai grijă de el, dar și cum îți hrănești sufletul și mintea. Sunt prea tânăr să am un răspuns. Victor Rebengiuc spunea: „Am 70 de ani de meserie și nici acum nu pot să zic că știu cum se face”. De aici, trageți voi concluzia.
Cum faci să fii în formă la fiecare spectacol? Ai cheful necesar de fiecare dată?
Asta cu cheful nu prea există. Se exclude total. „Chef” ai mereu, pentru că de asta ți-ai ales meseria asta, nu? Și cari după tine anumite responsabilități. În primul rând față de tine și meseria ta, apoi față de regizorul și colegii tăi actori cu care ai lucrat, față de publicul care vine la teatru și față de text și de autor. Încerc foarte mult să-mi iau munca în serios, dar să nu mă iau pe mine prea în serios. Sunt tânăr și am atât de multe lucruri de învățat, că uneori nici nu știu de unde să le mai apuc. Mă pregătesc înainte de spectacol: am grijă să dorm noaptea de dinainte, vin cu cel puțin trei ore înainte la teatru, mănânc înainte, mă uit pe text, mă încălzesc, mă rog. Adică sunt lucruri pe care orice actor le face; ține de igiena personală.
Pentru ce vine lumea la teatru? Are el vreo valoare terapeutică?
Ca un foarte tânăr actor, trebuie să recunosc că mi-am pus întrebarea asta. Și am ajuns chiar să cred că suntem niște paraziți, noi, actorii. Adică poate că societatea ar funcționa foarte bine și fără noi. Avem nevoie de medici, avocați, polițiști, bucătari etc. Dar dacă brusc ar dispărea actorii, probabil societatea n-ar avea mari lipsuri, nu? Și imediat după ce mi-am pus întrebarea asta, atât de crudă de altfel, în următoarea secundă m-am redresat, pentru că mi-am adus aminte că, într-adevăr, știința e indispensabilă pentru a trăi pe pământ, dar arta e de fapt motivul pentru care trăim. Omul vine la teatru și se vindecă de foarte multe lucruri: râde, plânge, se descarcă, vede și aude povești cu care rezonează, se implică, se emoționează, are parte de acest schimb de energie care se petrece chiar sub ochii lui, la mai puțin de câțiva metri. Poezia, teatrul, muzica, arta plastică, dansul, toate formele de artă pot umple viața unui om și cred cu tărie că îl pot aduce mai aproape de Dumnezeu.
Pe tine personal ce te-a învățat teatrul până acum?
Să iubesc. Să lucrez în echipă. Să ascult. Să trăiesc în prezent. Să mă deschid. Să mă concentrez. Să văd frumosul în jurul meu. Cred că teatrul e o lume, o imensă și maiestuoasă lume care are foarte multe oferit dacă te pornești să o descoperi. Mă bucur că fac teatru de la vârsta la care încep să mă formez și să cresc, pentru că mă maturizează foarte tare și mă deschide foarte mult.
De multe ori succesul, mai ales la început de carieră, poate să te arunce în îngâmfare. Cum faci să rămâi cu picioarele pe pământ? Silviu Biriș spunea că, fără modestie și realism, orice actor bun se pierde.
Silviu Biriș este numele actorului pe care l-am dat la interviul de la admitere la întrebarea: „Care e actorul tău preferat?”. Partea amuzantă a poveștii este că era și singurul actor pe care l-am cunoscut până atunci. El este singurul om care mi-a ascultat repertoriul pentru admitere (poezii, povestiri, monologuri). Ne-am întâlnit în Sala Media din Teatrul Național și am intrat pe la intrarea actorilor. Și uite așa eu am intrat pentru prima dată în Teatrul Național pe la actori, nu prin intrarea din față! Acolo Silviu Biriș mi-a ascultat repertoriul pentru admitere și m-a sfătuit. El a fost singurul actor pe care l-am întâlnit înainte de a da la facultate. Și cu ocazia asta vreau să-i mulțumesc pentru tot ce mi-a spus în ziua aia și că a avut încredere în mine. Chiar cred că Dumnezeu lucrează prin oameni. Și tot cu ocazia asta vreau să știe că am intrat la facultate și că sunt pe drumul de a deveni un actor. Vreau să cred că sunt și voi rămâne cu picioarele pe pământ. Mă rog la Dumnezeu cel mai mult pentru sănătate și pentru smerenie: să nu mi se urce la cap! Că e atât de ușor să cazi în autosuficiență, în ipocrizii și în mândrie, mai ales în meseria asta! Până și interviul ăsta mă face să cred că vorbesc prea mult despre mine și că mă laud, pe când eu mai am atât de multe de învățat. Capcana asta este: autosuficiența. Eu nici acum nu vreau să mă consider actor. Încă caut, încă descopăr, încă cresc, mă dezvolt și am nevoie de Dumnezeu și de oameni care mă iubesc pentru a rămâne cu picioarele pe pământ.
Crezi că orice actor poate juca orice rol?
Cred că există într-adevăr niște nișe, tipologii etc. Dar asta ține foarte mult și de viziunile regizorale, nu prea depind de tine, ca actor. De cele mai mult ori ești distribuit pe roluri care ți se potrivesc din punct de vedere al vârstei, al înfățișării, al vocii etc. Cred că vor fi rare momentele când vei juca un rol pe contre-emploi, care să fie foarte străin tipologiei tale. Deși ăsta e un lucru pe care mulți actori și-l doresc: să se îndepărteze de ei și pur și simplu, prin măiestrie, să se transforme în altcineva. „Mai am de mâncat pește”, cum zicea tata odată.
Care sunt următoarele spectacole în care te pot urmări cei pasionați de teatru?
Mă puteți vedea la teatru în București. În lunile martie și aprilie am spectacole la Teatrul Metropolis, „Balena” în regia lui Andrei Huțuleac și „Vânătoarea” la Teatrul Bulandra, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu.
Ai jucat și în filme?
Da. Am filmat anul trecut un lungmetraj în rol principal, care se numește „Timing” și va apărea anul ăsta în toamnă. Este despre viața și provocările unui tânăr adolescent, care, ce să vezi, e și el actor. Mai multe detalii nu am, dar filmul este în postproducție.
