BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA: Vrem unirea cu frații noștri din Ardeal

Fără trecut, fără buni şi străbuni, fără eroi legendari, fără generali glorioşi, fără cântăreţi inspiraţi, fără morţii lor în apropiere, cu părinţii, moşii şi strămoşii lor îngropaţi aiurea, n-ar mai fi decât o emborie, şi patria noastră ar fi pierdută.

În noi trăiesc morţii noştri, în voi vom trăi noi, voi veţi trăi în urmaşii voştri. Orice-am face, nu scăpăm de legea de aramă care ne apleacă fatal în faţa trecutului. [...]

Patria şi patriotismul sunt primordial-instinctive. Pe noi ne preced patria şi iubirea de patrie. Ne naştem cu asemenea năzuinţe fundamentale. După noi rămân mai departe, moştenire firească urmaşilor noştri. Şi tot aşa, din trecut, se-mprospătează, se lărgeşte viitorul.

Ţările noastre au fost mărginite, dar totdeauna patria ne-a fost mai mare ca Muntenia, Moldova şi Ardealul. Patria noastră a fost, este şi va fi, va trebui să fie, e fatal să fie, din trei, de o fiinţă, una şi nedespărţită.

Luaţi un copil de mână şi duceţi-l de la Dunăre şi Mare până în ţărmurile Tisei, din sat în sat, şi întrebaţi-l: Unde e? Şi cum ar zice locului pe care-l calcă? Şi vă va răspunde: „Nu ştiu cum se cheamă satul acesta, dar ştiu că pretutindeni pe unde m-ai dus, unde s-a vorbit româneşte, este pământul patriei mele, este patria mea”!

Oricâtă carte am învăţat, oricâtă carte am şti, - să zic, prin imposibil, că cu toţii am cunoaşte trecutul nostru de până azi ca minunatul învăţat Nicolae Iorga, totuşi nu vom izbuti să fim capabili de jertfe mai mari decât ne este dat nouă din instinctul de patrie.

Şi patria este în primejdie! V-am spus odinioară că munţii Carpaţi sunt şira spinării a poporului românesc. De-o parte şi de alta se întind coastele aceleiaşi fiinţe.

Astăzi mai mult decât oricând jumătate din fiinţa noastră este torturată.

Pe coastele de dincolo simţim lovituri, se văd vânătăi şi răni adânci; se aude sângele gâlgâind... Trozneşte şi ne doare. Ne doare, căci loviturile se dau fiinţei noastre care se revoltă la fiece lovitură.

Patria, în momentele supreme, nu va da certificat de virtute fiilor ei, nu va alege între muncitor şi leneş - căci iubirea de patrie este focul care sfinţeşte pe orice om, şi puterea de jertfă va spori recunoştinţa ei faţă de eroii ei care vor transmite urmaşilor voştri temeiul de a fi al neamului românesc. [...]

Noi, simţind secular că avem o patrie mai mare decât hotarele de astăzi, putem să mai trăim în aceste hotare strâmte? Nu mai încăpem, cum zice Take Ionescu, nu mai respirăm, năbuşim, pierim de atâtea dureri şi lovituri!

Să întindem mâna celor care au mai rămas, să formăm o fiinţă, una şi nedespărţită, ca să împlinim taina misiunii noastre istorice pe pământ.

Ştiu că sunt unii indiferenţi, închistaţi într-un egoism feroce, închişi în ghioacea lor, aceştia sunt melcii naţiunii. Care îşi duc casa în spinare, scot coarne boiereşti şi cred că fericirea lor este hotarul patriei lor.

Aceştia sunt egoiştii noştri, incapabili deopotrivă şi de rău şi de bine, neconcepând suprema plăcere a jertfei pentru binele tuturora.

Pe ei, de multe secole Dante i-a judecat şi osândit de veci. „Pe ei cerul îi izgoneşte ca să nu-i păteze frumuseţea, nici adâncul infern nu-i primeşte de teamă ca nu cumva păcătoşii de-acolo să se fălească pe lângă ei. „Dante sfârşeşte acest pasaj c-un dispreţ care ar ucide pe asemenea dacă ar avea conştiinţa cu versul următor: „Să nu mai pomenim de ei, ci priveşte-i şi treci!”

Momentul va veni, dacă n-a sosit încă, când să ne îngrijim sufletul nostru înaintea patriei. [...]

O clipă ni se cere ca să fim eroi sau martori. O clipă de suferinţă, nu este un secol. O clipă de vom simţi strălucirea jertfirii de noi înşine, ne vom îndeplini datoria, pentru a lăsa urmaşilor noştri o Românie Mare!

Noi nu suntem decât nişte buciumaşi, buciumăm, de la un cap la altul al ţării, notele de durere şi de speranţă ale neamului întreg. Şi vom sufla în goarnă până când nu vom mai avea suflare, şi odată cu sunetul cel din urmă va înceta şi viaţa din noi!

Românii din România liberă nu numai că sunt datori să facă unirea, pentru că e firească, pentru că e istorică, pentru că cer pământul lor, întărit cu oasele strămoşilor. Dar noi avem o datorie de ordine morală covârşitoare: să deschidem braţele acelor pe care i-am prigonit fără să vrem, fără să ştim, într-un chip fatal, prin oarba pismă a duşmanilor noştri seculari.

După războiul din 1878, după ce-am dobândit independenţa... prin jertfe de sânge, după ce-am arătat tuturor că suntem un popor conştient de misiunea noastră, - de atunci, da, de atunci, s-a pornit urgia care a bântuit - şi bântuie - pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi.

După fiecare victorie a noastră morală sau naţională, au urmat cumplite prigoniri asupra lor. Mândria noastră a fost prilej de înjosire a lor.

Din pricina oştirii noastre, mai falnică şi mai instruită, - din pricina progresului nostru, pe cale culturală, ştiinţifică şi artistică, - din orice înălţare a noastră, - am provocat setea de răzbunare a duşmanilor noştri contra lor. De treizeci şi patru de ani, în Ardeal, numai victime d-ale noastre, numai procese, întemniţări şi osânde. Aşa că astăzi suntem convinşi de acest adevăr: învingând fără ei, ar trebui să fim învinşi. Între aceste două dureri, deopotrivă de mari, nu ne putem hotărî pentru nici una. Atunci, ce ne mai rămâne? Să întindem braţele spre Transilvania, de unde au pornit toţi feciorii, de unde s-a cosit toată floarea, şi să facem înfrăţirea cu cei ce au mai rămas, ca împreună să fim şi la dureri, şi la fericiri!

Pe noi ne-a aşezat fatalitatea istorică la gurile fluviului celui mai mare din Europa - lăsând la o parte pe cel din Rusia. Ţară bogată şi minunat de frumoasă pusă la răspântia tuturor invaziilor barbare. La noi şi la voi s-au spart năvălirile goţilor, ostrogoţilor, slavilor, turcilor şi tătarilor - şi când am fost prididiţi, ne-am tras sub poalele munţilor. Cei de dincolo au făcut la fel. Această constatare nu e o figură retorică, ci un adevăr istoric, învăluind un adevăr etnic. Pe linia munţilor găsiţi inima cea mai românească, limba cea mai curată, tradiţiunile cele mai vechi, cel mai puternic instinct de neam.

De aceea se cuvine să punem capăt durerilor noastre, - să fim stăpâni de o parte şi de alta a Carpaţilor, să ne întregim, ai noştri să fie Carpaţii cu toate ramificaţiile lor, să ne simţim un popor, ca să putem lucra în tihnă cu demnitatea care se cuvine unui neam stăpân pe destinele sale.