În preajma izbăvirii

Romanul lui Dumitru Manolache, „Violoncelul de țărână” (Editura Agnos, Sibiu, 2023), aduce în prim-plan ipostazieri esențiale cu nivel simbolic ridicat, ca o inițiere întru biruința pentru totdeauna a celor luminoase. Paradigma convertirii presupune încercări accentuate, greu de uitat, puterea de a înțelege rostul numeroaselor dureri lumești. Până în cele din urmă, irumperea spiritualității netulburate se dove­dește a fi salutară.

Fundamentul cărții pe care ne-o propune Dumitru Manolache constă în pătrunderea fără rest a mesajului hristic. Intrarea în lumea monahală a unei ființe care cunoscuse abisurile prostituției ilustrează iertarea și gradul superior din punctul de vedere al conștiinței la care se poate ajunge odată cu internalizarea comuniunii omului cu divinitatea. Astfel putem simți cum se deschid cerurile, imagine atașantă fără început și fără sfârșit. Eroina principală a romanului „Violoncelul de țărână”, Elina, realizând ceea ce putem numi metamorfoză absolută, își integrează sufletul în zona efluviilor tămăduitoare ale credinței. Iubirea pentru Hristos are valoarea unică a pietrei unghiulare. Taina aflării echilibrului duhovnicesc este oglindită în multiple accepțiuni. Totul va fi integrat într-o sclipire purificatoare. Vorbim despre împăcarea cu toate prin reconsiderarea „umbrei”, element profund necesar pe calea spre Resurecție. Parcurgând suplicierile problematicului labirint mundan, Elina își apropie Redempțiunea. Triumful valorilor interioare nu poate fi tăgăduit. „Violoncelul de țărâ­nă” al lui Dumitru Manolache, purtător de parabole, realizează o pledoarie substanțială în vederea revelării semnificațiilor spirituale proprii fiecăruia. Evidentele virtuți scriitoricești dublează forța mesajului. Drept exemplificare, acest fragment dintr-o dificilă și regenerantă călătorie spre aflare: „Înotam prin zăpada neatinsă înaintând cu greutate. Urcam fericită și plină de viață, negândindu-mă la ce o să fac toată iarna singură acolo sus. De după culmi se rostogolea spre văi o negură albă, care înghițea totul în cale. Din când în când mă opream să-mi trag sufletul. Mă obișnuisem să spun în gând «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mi­luiește-mă pe mine păcătoasa!», și repetam rugăciunea din ce în ce mai des. Uneori mintea îmi fugea pe coclauri, după care își revenea și o lua de la capăt. Înaintam prin ceață căutând repere să nu mă rătăcesc. Pășeam parcă printre zidurile unei uriașe cetăți de piatră și cetină, cu mâinile înțepenite de frig, fără să mă tem de nimic, gândindu-mă că unde nu am ajuns niciodată voi pătrunde doar cu neputința. Urcam, pierzându-mă în negură, ca într-o dimineață când mă întindeam și ieșeam din mine ca dintr-un război, ca o uitare”. Merită evidențiată latura taumaturgică a scrierii autorului.

În mijlocul unui peisaj ce privilegiază militant desacralizarea, romanul lui Dumitru Manolache se evidențiază imediat, subliniere a propensiunii spre Transcendență, plutire în preajma purității, a izbăvirii.