POEZIE: Doina Barbu

MÂNTUITOR

Am fost flămând și însetat.
Când zborul păsărilor dimineții 
care mi-au cântat
În mine a coborât 
M-am domolit. 
Am fost gol 
Cu sufletul bolnav.
Când bucuria vieții m-a însuflețit,
În închinare m-am smerit.
Am fost străin.
Când frații m-au adăpostit,
Împărăția s-a deschis.
Din boare de vânt,
din abur de ploaie caldă căzută pe pământ 
Însuși Cuvântul poposește
Și viețuiește.
Îți mulțumesc.

CREDINȚĂ 

Mă culc în umbra ierburilor,
O adiere îmi deschide calea 
Spre rădăcină,
Firul care crește
Întrupează lumină
Cu fereastra deschisă.
Înaintez
Pe drumul spiralat
Dintre Tatăl și Fiul.
Ești cu mine, îți mulțumesc.

RISIPĂ

De prea frica de moarte 
Am uitat să trăiesc,
De prea stâncă inima mea
Am tăcut când voiam să spun
„Te iubesc”,
De prea teamă de păcat 
Am căzut, 
De prea grea pătimire 
Am uitat să jertfesc,
De prea lung drumul către ziuă
M-am rătăcit.
De prea gol în jurul meu
Am uitat să Te privesc,
Iartă-mă.

METANOIA

Dintr-un tărâm mustind de neputință
Răzbate plânsul nenăscuților 
cu viața înghețată
Oprită între ceruri sângerânde,
O tânguire de suflare pe nedrept furată
Cu glas de nămoloasă istovire,
Ecou lăuntric plânsul vine
Să mă dezlege din pierzare,
În vaiet împreună rugător
De pocăință, 
De iubire,
De iertare.
Îți mulțumesc pentru cântarea sfântă
Cu străduință către vindecare
Când plec până-n pământ genunchii
Mă dezrobești de grea alienare.

La Tine mă întorc cu sufletul întreg
În salt de luminată bucurie.