POEZIE: Monica Mihaela Gheorghe

NU ÎMI GĂSESC UN LOC

Nu îmi găsesc un loc, în lume, printre oameni.
Sunt mult prea egoiști, centrați numai pe ei.
Cum i-aș putea numi pe-aceștia ai mei semeni?
Dar ce pot să le cer, când sunt niște atei?

Nu îmi găsesc un loc în viața care urlă
În fiecare zi, în fiecare ceas...
Nu-ți mai auzi nici gândul, iar zgomotul azvârlă
Și liniștea în haos, pierzând orice popas.

Nu îmi găsesc un loc când suflete se-agită
Și rătăcesc cărarea, nu știu pe unde merg.
Nu vreau să fiu și eu de lume amăgită,
Nu vreau, către iluzii, naivă să alerg.

Nu îmi găsesc un loc și simt că mă sufocă
Orașul cu-al său ritm haotic și alert.
Aș evada-n pădure, sau pe un vârf de rocă,
S-ascult tăcerea blândă și să învăț să iert.

Iar pacea nesfârșită ce m-ar înconjura
Mi-ar fi balsam pe rană și-n inimă breloc,
Să pot s-agăț Cuvântul ce m-ar transfigura
Și sub oblăduirea-I mi-ar oferi un loc.

PACEA

Dă-mi, Doamne, puterea să tac
Atunci când ispita îmi tot dă târcoale,
Și nemulțumirea să n-o mai prefac
În vorbe ce ard tot ce au în cale.

Ajută-mi orgoliul să doarmă
Atunci când se simte lezat,
Spre alte orgolii să nu-ndrepte armă;
Dueluri ce-n suflet doar rău au creat.
Topește-mi mânia în stropi de iertare
Și pacea de suflet lipește-mi mereu,
Să pot să-mi recapăt curată-ntrupare
De om cu credință, iar nu de ateu.

Presară-mi blândețe în ochi ne-ncetat,
Cu ea să lovesc de-acum înainte
Pe toți cei ce simt că m-au tulburat.
Să uit alte dure, tăioase cuvinte.

De azi înainte, să merg întru bine, 
Doar liniște-n juru-mi să pot răspândi,
Pășind cu speranță, de mână cu Tine,
La nici un blestem să nu pot gândi.

Și-l roagă pe înger, când mă însoțește,
La fiece pas să-mi reamintească:
Mai sfântă e Pacea, mai mult fericește,
Decât e dreptatea din firea-omenească.