POEZIE: Virgil Diaconu

SCRISOARE

Pentru că pereții casei

au crăpat deja de atâta singurătate,

pentru că sufletul meu

nu mai are nici un loc unde să se așeze,

pentru că am străbătut câmpia și pădurea,

mulțimea și călătoarea frunză căutându-te,

iară de tine n-am dat,

tocmai de aceea îți scriu despre șoaptele tale

care au rămas în preajmă pe lucruri,

despre mâinile tale plutind,

despre faptul că sunt singur și întreb de tine pădurea,

mulțimea și călătoarea frunză căutându-te,

și bat cu pumnii în scândura închisă a acestui copac,

să mi se deschidă, să mi se deschidă,

iar dacă în lacăte grele rămâne ferecat,

o, tocmai de aceea îți scriu:

ca să mă vezi și să mă auzi!

Tocmai de aceea îți trimit

această scrisoare, în moarte...

DUPĂ SINGURĂTATE

După singurătate

vine o femeie fără sfârșit...

Frunza căzută, brațul învins,

se fac de neînvins...

Închis de noapte în hambarul ei,

îmi ar tărâmul de Lună:

și femeia sclipește o clipă.

Se sfărâmă de argint sufletul meu...

ARE SĂ VINĂ TOAMNA…

Are să vină toamna,

cu frunzele, cu galbenele,

și eu îmi voi spune

că strigătele tale căzătoare sunt...

Are să vină iarna și eu îmi voi spune

că trupul tău s-a așternut peste întinderi,

dacă nu cumva sufletul tău s-a așternut,

iar eu, în una dintre nopți,

va trebui pom de Crăciun să îți fiu,

de darurile lumii plin, iubito,

darurile altei lumi îți dărui...

PENTRU CINE?

Tristețea mea galbenă

se așterne pe frunze...

Cât am murit visându-te,

unde sfârșesc

și unde începe iarba

cine mai știe?

Între tine și lume

mă petrec pentru cine

cu tolba plină de cântec?

Când cerurile închise rămân,

pentru cine

fața mea se deschide?

CREAȚIE

Cum stai întinsă între nopțile mele,

alb trupul tău nu este decât

o coală pe care atâtea poeme am scris,

nu e decât manuscrisul cu Vis...

De-atâtea nopți scriu la el,

de-atâtea ierni și nu îl mai termin,

poemul nu cunoaște sfârșire...

De nu te-ar citi nimeni, îmi spuneam,

în timp ce tu te vindeai pe ascuns orbilor...

Și cum te vindeai,

eu tot mai șlefuiam cu versul

la sânii și coapsele tale, așa încât

privește la ce magică făptură am ajuns…

Întocmai așa, pesemne, mi s-a dat:

din lume să iau numai trupul,

raza - fără hotar să o pun de la mine...

ARHEOLOGIE

Din pietrele memoriei

desăvârșesc ceva din tăcerea ta,

din râsul tău ceva...

Ca în vechile arheologii,

prezentă să fii nici nu mai trebuie -

e de ajuns să suflu peste pietre,

că și începi a prinde duh

în èra mea de singurătate – în clipa aceasta...

ÎN LUMINA ETERNĂ

Migratoare în noapte câteva gânduri,

gândul că te ating, care este

chiar îmbrățișarea mea metafizică.

O femeie de ceață adaugă răni

în viața ta dinspre lume

și pustia o întinde pe sufletul tău,

așa încât într-o singură zi cu ea

poți înnopta cât tot restul vieții de aici înainte.

De-acum, iarba se pune pe lespezi,

și iarbă pe lespezi sunt vorbele tale,

femeie tânără în lumina eternă...