Ce gândesc copiii despre Sfântul Dimitrie cel Nou

Când vorbim despre credinţă, biserică, pelerinaje, amintim, deseori, de evlavia credincioşilor. Avem ochi mai cu seamă pentru oamenii mari şi uităm, adesea, de copii. Tocmai pe ei, cei neprihăniţi, ale căror rugăciuni au atâta putere înaintea lui Dumnezeu! Le simţim prezenţa în biserică, când gânguresc, râd şi plâng cu ochii la sfinţi, sau atunci când, însoţiţi de bunici sau părinţi, iau Sfânta Împărtăşanie. Cuminţi, răbdători, tăcuţi şi îngenuncheaţi, astfel i-am găsit în faţa icoanelor din Catedrala patriarhală, alături de cei maturi. Printre aceştia, s-au găsit o seamă care să întrebe în gura mare „De ce doarme Sfântul în sicriu?“ sau „La ce oră se trezeşte Sfântuâ?, ba chiar au fost curioşi să afle „Unde este casa lui?“.

În dreptul raclei cu moaştele Sfântului Dimitrie din Catedrala patriarhală, Matei stă cu capul plecat şi cu umerii aduşi spre pământ, de parcă mulţime de păcate i-ar apăsa. Cuminţenia lui nu pare să aibă şase ani, cât susţine micuţul că a împlinit deja. Chiar dacă este la o vârstă crudă, copilăria lui Matei nu are naivitatea celor mai mulţi copii, gata oricând să accepte bomboanele străinilor. La fel de circumspect se arată şi atunci când femei îmbrobodite, de vârsta bunicii care îl însoţeşte peste tot, îl sărută cu foc pe obraji şi îl mângâie pe creştet. Nu le înţelege apucăturile şi nici nu-şi poate explica de ce vorbesc întruna femeile acestea, care mai adineaori se închinau evlavioase la racla Sfântului. Pe măsură ce cântările din biserică devin mai frumoase, oamenii se adună în număr tot mai mare, iar Matei se cuibăreşte lângă pulpana hainei bunicii. Se pierde în marea de trupuri. Brusc.

„De ce doarme Sfântul în sicriu?“

Tăcere. Sfinţii privesc spre oameni şi oamenii privesc spre sfinţi. Preotul binecuvântează mulţimea din faţa altarului cu o cruce aurie în mâini, pe care o ridică deasupra capetelor tuturor. O fetiţă cu o basma albă pe cap îşi face loc printre credincioşi, care par nişte uriaşi în comparaţie cu statura ei. Cu câte un „pardon!“, „mă scuzaţi“, „vă rog frumos“ ajunge la şirul credincioşilor încolonaţi spre racla Sfântului Dimitrie. Cum o vede, mama îi ia faţa bucălată în mâini şi îi spune zâmbit: „Bravo, m-ai găsit!“

Când îi vine rândul, micuţa sărută moaştele din braţele mamei şi adulmecă mirosul crinilor proaspeţi din vaze.

„De ce doarme Sfântul în sicriu?“, întreabă copila.

„Nu acum, Maria, îţi spun imediat“, replică mama.

Nedumerită, Maria îşi încheie „procesiunea“ în faţa icoanelor sfinţilor cu o cruce, pe care şi-o însemnează pe pieptul micuţ, în faţa părticelelor din moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.

Nu trece mult, şi glasul fetiţei se aude din nou: „Mama, la ce oră se trezeşte Sfântuâ? Unde este casa lui?“

Speranţa unui om necăjit

Lângă uşa de la intrare, stă Elena. Are 12 ani şi un tată orb „acasă, bolnav. Mama a murit călcată de o maşină pe trecerea de pietoni. Eram şi eu cu ea; aveam opt ani. Şoferul nici nu a oprit maşina. Poliţia nu l-a mai prins. De când nu este mama, ne descurcăm din ce în ce mai greu. Am noroc că mai vin la biserică şi îmi mai dau oamenii din milă câte ceva de mâncare, o haină, un ban“, se destăinuie fata.

Cu părul răvăşit, asemenea sufletului său de copil maturizat înainte de vreme, cu hainele ponosite şi încălţămintea uzată, Elena nu întinde mâna să ceară pomană. Retrasă într-un colţ, umilă şi neînsemnată, prea puţini intuiesc nevoile fetei. Cât despre suferinţa ei, nici unul nu are timp să o asculte, să o încurajeze, să o ajute.

„Doar Sfântul Dimitrie mă ascultă. La sfârşitul slujbei, când toată lumea pleacă, eu rămân singură în biserică şi mă rog pentru mama, pentru tata şi pentru mine. Sfântul m-a ajutat. Până acum n-am murit de foame şi nici de frig“, vorbeşte Elena, pe un ton afectat, de om mare.

„Casa Sfântului Dimitrie este în cer şi pe pământ“

La finalul slujbei, Matei iese din biserică, voios, cu faţa înseninată de lumina zilei. Cu o mână se ţine strâns de braţul bunicii, iar cu cealaltă protejează un serveţel de hârtie, plin cu anafură.

După o discuţie scurtă, aflu de la Matei că Sfântul Dimitrie este „Sfântuâ luâ bunicuâ“, pe care îl cheamă Dimitrie, şi că oamenii se închină la moaşte, pentru că „lumea are nevoie de sfinţenie din cer, care alungă păcatele“.

Maria se opreşte pentru un moment din fuga sa prin pridvorul Catedralei. Când aude de Sfântul Dimitrie, reia întrebările pe care i le adresase, mai devreme, mamei în biserică.

Matei se oferă să-i răspundă. La întrebarea „De ce doarme Sfântul în sicriu?“, băiatul spune: „Sfântul nu doarme în sicriu. Ziua se roagă cu oamenii în biserică şi noaptea vorbeşte cu Dumnezeu despre noi.“

Cât despre nedumeririle Mariei - „La ce oră se trezeşte Sfântuâ? Unde este casa lui?“ - Matei vine prompt cu explicaţia: „Sfântul Dimitrie nu doarme niciodată. În cer nu există «oră», pentru că nu este ceas. Acolo, cine doarme, este trezit de glasul păsărilor. Casa Sfântului este şi în cer, şi pe pământ, pentru că el Îl iubeşte şi pe Dumnezeu, şi pe oameni. Când iubeşti pe cineva, stai cu el.“

„Credinţa adevărată învăţând-o, Mucenice Dimitrie, de la părinţii tăi...“

În Icosul 1, din Acastistul Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de mir, se spune: „Credinţa adevărată învăţând-o, Mucenice Dimitrie, de la părinţii tăi, ai vieţuit pe pământ prin darul lui Dumnezeu ca un înger, luminat mărturisind şi învăţând pe toţi, apoi, cu milostenie, cu neîncetate rugăciuni şi cu chinuri...“

Asemenea părinţilor Sfântului Dimitrie, multe mame şi taţi îşi educă copiii în spiritul credinţei şi îi aduc de la cele mai mici vârste la Catedrala din Dealul Patriarhiei. Chiar dacă aici vin oameni de toate categoriile, sub pavăza Sfântului, „care a vieţuit pe pământ ca un înger“, diferenţele de orice fel dintre ei dispar şi, de multe ori, copiii sunt cei care unesc familii. Maria şi Matei sunt un exemplu în acest sens. Cei doi copii şi-au zâmbit şi s-au aşezat unul lângă celălalt în genunchi, la Sfânta Liturghie, fără să ţină cont de frumuseţea hainelor, de culoarea pielii sau de firma pantofilor purtaţi. Bunica lui Matei şi mama Mariei şi-au vorbit, fără să se fi cunoscut vreodată, iar la finalul slujbei le-au promis celor mici o plimbare în parc. Prin cei mici, Sfântul Dimitrie făcuse deja o minune!