Așezat la poalele Munților Metaliferi, într-o regiune pitorească, de unde izvorăsc renumite ape minerale folosite în tratarea bolilor reumatice încă de pe vremea dacilor, Băcâia impresionează prin frumusețe, simplitate și mai ales prin monumentele de patrimoniu istoric și spiritual păstrate cu multă grijă. Satul hunedorean este o poartă spre un tărâm de poveste și păstrează un locaș de cult istoric, case vechi și alte monumente care vorbesc despre oamenii de altădată, despre trecutul românilor și viața comunităților ardelene din vremuri apuse şi mai ales despre vechimea credinței ortodoxe pe aceste locuri.
Satul Băcâia se află în apropiere de stațiunea Geoagiu-Băi, în vecinătatea Cheilor Cibului, înconjurat de păduri și dealuri de o rară frumusețe. Odată parcurs drumul anevoios care te poartă spre mica așezare hunedoreană, intri într-o lume a satului de odinioară, unde casele rustice încă stau în picioare și parcă îți vorbesc despre oamenii de altădată. Chiar la intrare găsim case renovate sau în curs de renovare, într-un efort de a le salva pentru ca și generațiile următoare să se bucure de ele și să cunoască viața satului de altădată. Aceste clădiri sunt adevărate podoabe, mărturii despre viața românilor ardeleni de pe aceste locuri. Avem impresia că ajunși aici suntem într-un adevărat muzeu al satului ardelean, dar cu timpul îți dai seama că Băcâia încă este locuit, viu și legat profund de rădăcinile sale din trecut.
Câteva case mai în jos, o bătrânică șade la poartă și ne salută zâmbind. Nu prea trec mulți oameni prin vechiul cătun. Casa ei este chiar peste drum de o biserică foarte cunoscută în zonă, un istoric locaș de cult de o valoare inestimabilă. „O dată pe lună ajunge părintele la noi”, ne spune bătrâna. „Ce să facem, au rămas foarte puțini oameni în sat. Părintele slujește și la Mada, și la Stăuini, la ceva kilometri de noi, dar vine și la noi”, spune femeia, care ne îndeamnă să mergem câțiva kilometri depărtare, la Mada, unde îl găsim pe preotul care ține și această comunitate.
Biserica, pe harta iosefină
Am rămas să admirăm locașul de cult. Are simplitatea și frumusețea specifică vechilor zidiri din satele transilvănene. Este ridicată din piatră, cu pereți groși, cu un turn din lemn adăugat în secolul XX, înalt și ascuțit, specific Țării Moților. De altfel, multe biserici ortodoxe din zona Hunedoarei au un astfel de turn care le fac vizibile de la mare depărtare. Biserica din Băcâia are hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil şi este înconjurată de un cimitir unde vechimea crucilor arată că generații întregi de români au viețuit pe aceste meleaguri şi s-au rugat aici. Un scurt istoric al locașului de cult ne informează chiar de la intrare că avem să vizităm o veche biserică, atestată documentar la 1595. În acel an biserica este menționată într-o copie anonimă a planului topografic al lui Gerhard Mercador. Din același istoric aflăm că locașul mai este menționat pe harta iosefină a Transilvaniei din secolul al XVIII-lea și pe tabelele conscripțiilor din secolele XVIII-XIX.
Comorile neprețuite ale bisericii din Băcâia se găsesc înăuntrul locașului. Aici, vechi picturi, icoane, odăjdii și podoabe impresionează pe orice credincios care intră să se închine. Toate sunt o mărturie a vechimii credinței ortodoxe pe aceste locuri.
„Este o biserică foarte veche, păstrată în condiții foarte bune de săteni. A fost reparată în mai multe rânduri de-a lungul timpului. În istoricul ei se menționează că la un moment dat s-au înălțat pereții și s-a refăcut acoperișul. Ultimele reparații au avut loc în perioada 2011-2014, atât în interior, cât și la exterior. În curte s-au ridicat un altar de vară cu hramul «Sfântul Ioan Botezătorul» și un monument al eroilor din sat”, ne-a spus părintele Radu Alin Olaru, paroh la Mada și slujitor în filia Băcâia. Biserica a fost resfințită de Preasfințitul Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei, pe 14 iunie 2014, când aici păstorea preotul Adinel Popovici. Locașul de închinăciune cu valoare de patrimoniu a rămas un bătrân străjer al satului, un popas pentru pelerini și turiști, una dintre podoabele locașurilor de cult vechi din zonă.
Ca multe alte sate românești, Băcâia este profund afectat de fenomenul depopulării. Doar 14 oameni mai locuiesc aici, într-un sat în care, după mărturiile unor bătrâni existau câteva sute de locuitori în vremuri apropiate de prezent.
„Avem în sat un bătrân care a împlinit 100 de ani și care ne spunea din amintiri că în Băcâia locuiau cu ani în urmă aproape 300 de oameni. Satul a fost dezvoltat odinioară și chiar a avut o trupă de teatru prin 1920”, ne-a mai spus părintele Radu Alin Olaru. Puținii locuitori se ocupă acum cu agricultura și creșterea animalelor, dar turiștii vin la Băcâia și trec spre Cheile Cibului destul de des, încât ai impresia că aici sunt mult mai mulți săteni. Inițiativele de a exploata turistic satul și zona dau speranță că pe viitor aici vor rămâne sau vor veni mai mulți tineri pentru a revigora viața comunității.
Vechiul sat hunedorean este atestat la 1509 sub denumirea de „Possessio Bokonya”. Localitatea este amintită în timpul răscoalei lui Horia de la 1784, iar acum este un important punct de tranzit spre Cheile Cibului și spre Mănăstirea Cib. Frumusețile ei ne pregătesc pentru ceea ce are să ne deschidă drumul care iese din sat și urcă spre munte. Cheile Cibului nu pot fi descrise în cuvinte potrivite, la înălțimea frumuseții acestei opere de artă a naturii. Pe drumul pietruit și anevoios care șerpuiește pe lângă râu răsar din loc în loc câte o veche gospodărie, o cabană sau vreo șură, semn că locuitorii au avut din vechime aici adăposturi pentru animale și pentru munca zilnică. Nu mică ne-a fost mirarea să vedem prin grădini vreo cruce de mormânt, unde cei ce-au viețuit aici și-au găsit odihnă veșnică. Din loc în loc găsim cruci sau troițe care ne indică drumul pe valea Cibului sau Mănăstirea din Cheile Cibului. Toate ne arată că oamenii au fost mereu conștienți că aceste frumuseți nu pot fi decât darul lui Dumnezeu și de aceea trecătorii trebuie să vadă aici și semnele credinței.
