Într-un prezent în care lumea se surpă spiritual, liniștea pe care o descoperi în tăcerea unei mănăstiri se așază pe inimă ca un balsam peste rană. În această „arhitectură” subtilă, nevăzută, care rezidește nădejdi, reface „țesuturile” atrofiate ale simțirii, se află, în fapt, întreaga taină care păstrează și transmite, peste veac, nevoia continuă de Dumnezeu. Pentru a redescoperi acest adevăr venim la mănăstire. Clocociov este unul dintre cele mai vechi așezăminte monahale din țara noastră.
Documentele existente nu clarifică începuturile acestei mănăstiri din Episcopia Slatinei și Romanaților. Unele spun că ctitorul ei ar fi Mihai Viteazul și că, după 1628, în vremea lui Matei Basarab, ar fi fost reclădită de marele dregător Diicu Buicescu, vel agă al acestui domnitor, împreună cu jupâneasa Mara. O tradiție locală ni-l prezintă pe voievodul Matei Basarab, urmărit de turci și ascuns în scorbura unui soc din Clocociovul păduros. Fapt pentru care ar fi hotărât să ridice așezământul. Mai târziu, domnitorul Alexandru Coconul a închinat-o Mănăstirii Cutlumuș din Muntele Athos. După secularizarea averilor mănăstirești, complexul monahal s-a deteriorat, a fost jefuit în Primul Război Mondial, iar cutremurele din secolele al XIX-lea și al XX-lea l-au avariat şi mai mult.
Refacerea unui chip
În primăvara anului 1976, s-a stabilit aici ieromonahul Visarion Coman, împreună cu câteva maici venite de la Mănăstirea Sucevița. „Totul era în paragină, fără turle, soclul era plin de igrasie, iar pereții aveau fisuri adânci. A venit cutremurul din 1977, care a lăsat și el urme grele pe chipul și așa distrus al așezământului. Eram ca în mijlocul unui bombardament. Atunci, între anii 1980 şi 1981, Episcopia Râmnicului, de care aparținea așezământul, și maica stareță din acea vreme, Mihaela Tamaș, au insistat ca autoritățile să restaureze mănăstirea, lucru ce s-a și făcut, pe cheltuiala episcopiei”, ne mărturisește actuala stareță, stavrofora Iulia Băgăceanu, care, în perioada de început a nevoirii aici, a locuit împreună cu celelalte maici sub un cireș din curtea mănăstirii.
Printr-un efort uriaș a fost refăcut zidul, s-a acoperit cu tablă de cupru turlele reconstruite ale bisericii vechi, temelia a fost consolidată, s-a reconstruit vechea stăreție, vechile pivnițe, a fost restaurată clopotnița și s-au ridicat clădiri noi necesare vieții mănăstirești.
Așa și-a recăpătat, treptat, chipul de odinioară mănăstirea, a cărei biserică veche, cu hramul „Sfinții Mihail și Gavriil”, fusese repictată în 1937, de către artistul Nicolae Pană. Din vechea zugrăveală se mai păstrează tabloul votiv din pronaos, cu portretele ctitorilor și ale descendenților lor direcți.
În timp, s-a mai ridicat un paraclis, obștea s-a mărit, având aproape 40 de maici, s-a amenajat un muzeu, s-au organizat ateliere de broderie, de croitorie și de pictură.
Cărămizi și icoane
Odată cu venirea părintelui Visarion la Clocociov, aşezământul monahal a început să fie cercetat de tot mai mulţi pelerini care căutau liniştea. Pe Dumnezeu. Părintele s-a mutat la Domnul într-o zi, dar duhul său a rămas la Clocociov și continuă să slujească, să mângâie, să păzească și să dea sens vieții multora dintre cei care se roagă la mormântul lui.
Vizita noastră în această mănăstire, petrecută într-o zi în care ninsoarea subțire căzută a preschimbat-o într-un strai de argint, nu putea să nu cuprindă muzeul. Locul unde exponatele vorbesc despre un alt fel de rezistență a Bisericii, în timp. Adică, despre dăinuire și sfințenie. Ne-a fost ghid Maica Minodora, care ne-a prezentat această înveșnicire a credinței, „întrupată” în cărți vechi, colecții de icoane, cruci etc. „Există un document, de la 19 septembrie 1619, în care se spune că Mihai Viteazul ar fi ridicat din temelie acest așezământ, spre a-i fi domniei sale veșnică pomenire. Tabloul lui votiv, din biserica istorică, este însă doar din anul 1937. Muzeul nostru cuprinde icoane, cărți vechi, scrise în limba română, cu caractere chirilice, câteva obiecte de broderie, cum este stema după sigiliul lui Mihai Viteazul, din secolul al XIX-lea, obiecte argintate, cruci lucrate în filigran din secolul al XVIII-lea, al XIX-lea și al XX-lea, Sfinte Evanghelii îmbrăcate în catifea și ferecate în argint. Deţinem, de asemenea, cele patru icoane împărătești, din catapeteasma Bisericii Sâmburești, care fac parte din patrimoniul național. Sunt lucrate pe lemn de tei, în secolul al XVII-lea, cu motiv floral incizat și aurit. Ele au fost realizate în renumitele ateliere de la Târgoviște”, ne spune maica Minodora.
Dar, poate, cele mai interesante exponate sunt cele două cărămizi grafitate, cu planul bisericii de la 1645, realizate de meșterii constructori, una arsă, iar cealaltă nearsă, descoperite în partea de est a chiliilor. „Ele au fost foarte importante pentru refacerea turnurilor căzute după 1976”, ne precizează ghidul mănăstirii.
Adevărul din noi
Am vizitat apoi atelierele în care lucrează maicile mănăstirii, biserica nouă, unde ne-am închinat la racla cu moaștele mai multor sfinți, scoase spre închinare la 18 decembrie 2011 de către Preasfințitul Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților, împreuncă cu Preasfințitul Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, precum și la racla ce adăpostește un veșmânt al Sfântului Grigorie Decapolitul.
La Clocociov, cel care caută în „arhitectura” liniștii dobândește credinţa care Îl poate aduce pe Dumnezeu în locuri în care El pare a fi absent. În tăcerea acestui loc, Îl poți găsi pe Învăţătorul Care îți dă forţă și-ți deschide auzul către adevărul zăvorât în propria-ți inimă. Aici vii și-L cauți pe Cel care te iubeşte. Pe Cel care e capabil să-ți spună adevărul Lui, care aduce pace, dincolo de fapte, dincolo de gânduri și frământări. De aceea venim la mănăstire, ca să putem locui în noi, cu sinele nostru. Să punem iubire în această locuire „tâlhărită” de dragoste și pace, acum când lumea se surpă spiritual. Să înrădăcinăm în adâncul nostru binecuvântarea abundenţei şi păcii lui Dumnezeu...
