„Pelerin este cel care aude chemarea de dincolo de el”

Anual, sute de mii de oameni aleg să devină pelerini la locuri sfinte. În România, cele mai cunoscute sunt pelerinajele organizate la marile hramuri. Fie că plouă sau bate vântul, pelerinii rămân neclintiți ore în șir în rândurile lungi care duc la întâlnirea cu sfinții. Prezentăm câteva aspecte ale pelerinajului din punct de vedere social și religios, observații care contribuie la conturarea unei imagini a acestui fenomen în contemporaneitate. 

Omul pleacă în pelerinaj pentru a-și intensifica iubirea pentru Dumnezeu și credința în El, dar și pentru a-I mulțumi pentru binefacerile primite. Pelerinajul cuprinde și un act de pocăință pentru păcate, fiind completat de mărturisirea acestora și de rugăciuni de iertare pentru mântuirea sufletului, dar poate fi motivat și de o dorință puternică de a primi ajutorul lui Dumnezeu spre a realiza o lucrare importantă sau a primi vindecarea de o boală trupească sau sufletească. În pelerinaj pleacă oameni cu motivații și dorințe diferite, din regiuni sau țări diferite. Vârsta, starea socială, gradul de cultură, sensibilitatea spirituală sunt și acestea diferite, doar că în pelerinaj nu mai există categorii sociale sau origini, ci doar inten­sități sufletești. Pelerinajul uneşte oamenii. Pelerinul nu mai e doctor, nu mai e inginer, nu mai e ţăran.

Această diversitate adunată laolaltă se vede mai ales la pelerinajele legate de hramurile locurilor sfinte sau sărbătorile sfinților patroni spirituali ai acestora, cum ar fi la noi Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, și Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași. În cuvântul intitulat „Că­lătorind cu Dumnezeu - înțelesul și folosul pelerinajului”, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, su­bliniază că experiența pelerinajului este un prilej de împrospătare a vieții spirituale și de întărire a credinței. „În experiența spirituală a pelerinajului, cei care au credință mai slabă au prilejul să o întărească văzând credința mai puternică a altora; cei care au răbdare mai puțină se întăresc văzând răbdarea altora; cei care se roagă mai puțin și mai superficial se îmbogățesc și se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influențați de alții și influențăm pe alții prin felul nostru de a fi prezenți acolo. Pelerinajul învinge rutina. În pelerinaj, Duhul Sfânt trezește în om o dorință mai mare de sfințenie, de înnoire a vieții.”

Tipuri de pelerinaj

Din perspectiva analizei sociologice, pot fi identificate mai multe tipuri de pelerinaj, cum ar fi: pelerinajul vocaţional, reprezentat de cei care vin dintr-o trăire interioară puternică, sau pelerinajul spontan, în care îi găsim pe credincioşii care nu sunt prezenţi foarte des la biserică, dar care, aflând despre aceste evenimente, iau decizia spontană să participe și ei. O a treia categorie o reprezintă pelerinajul pasiv, în care îi găsim pe cei care se bucură de această manifestare a credinței prin presă de exemplu, dar nu au imboldul de a participa la ea în mod efectiv. Dr. Ilie Bădescu, cercetător în cadrul Institutului de Sociologie al Academiei Române, precizează că putem diversifica pelerinajele și după tipurile de religii, apoi apar pelerinajele legate de fenomenele parareligioase, adică pelerinajele pseudoreligioase. „Pelerinul ca atare este cel care aude chemarea de dincolo de el, de viața lui, pentru că are o nevoie teribilă de întâlnirea a­ceasta. Un sociolog american, Erving Goffman, atrage atenția că de fapt noi suntem definiți, social vorbind, de capacitatea de a ne întâlni. Oamenii se pot aduna fără să se întâlnească și alt sociolog celebru vorbește despre mulțimi solitare. De aceea întâlnirea este o minune, și cu atât mai mult această întâlnire cu sfinții”, mai subliniază dl Bădescu.

Psihologia rândului de așteptare

Tocmai această întâlnire a zeci de mii de oameni în formarea persoanei colective în cadrul rândurilor de așteptare, la capătul că­rora se va întâmpla bucuria deplină, impresionează cel mai mult la marile hramuri și asta de fapt definește pelerinajul. Psihologia rândului are un loc special în lucrarea dr. Mirel Bănică, cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române, „Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”, rea­lizată după o cercetare sociologică de patru ani a acestui fenomen, după 22 de pelerinaje individuale, plus două pelerinaje în grup, cu microbuzul, la mănăstiri din Dobrogea, din împrejurimile Bucureștiului, de la Iași, Suceava sau Nicula. El însuși pelerin, dar ordonând științific toate datele, mărturisirile, observațiile și trăirile întâlnite, Mirel Bănică ne dezvăluie în cartea publicată la Editura Polirom „o Românie profundă, reală, fără fard și iluzii deșarte”. Încercăm să redăm câteva dintre observațiile sale privind psihologia rândului al cărui înțeles se pare că nu poate fi perceput de logica omenească: „Pelerinajul contemporan este definit de rândul de așteptare. Prima mea impresie atunci când am luat contact cu el a fost că am de-a face cu un amestec de religiozitate populară, înghesuială veselă sau încrâncenată, bătălie simbolică pe distribuția de alimente (sarmale, de pildă), așteptarea ca probă fizică și psihologică, lacrimi de bucurie sau suferință. Mai apoi, lucrurile s-au mai schimbat. Ca pelerin mi-a plăcut să verific eu însumi cum ideea de «timp profan» este anulată, fiind înlocuită cu un «altceva»; nu aș putea spune timp sacru sau sacralizat, ar fi prea mult, ci mai degrabă un timp resursă necesar construcției identității. Mi s-a părut interesant și intrigant faptul că în ciuda tuturor tentativelor de abordare și analiză, orice rând de așteptare de mari dimensiuni continuă să păstreze o aură de mister, impenetrabilă gândirii logice: la urma urmei, ce împinge o persoană să aștepte ore întregi în frig, ploaie, înfometată doar pentru a atinge o raclă strălucitoare din metal poleit cu aur? Poate că nu s-a vorbit încă suficient de massa uriașă a rândului care impune respect și recunoaștere, alta decât cea superficială a zecilor de posturi de televiziune atrase de eveniment. Prin masivitatea sa, rândul mărturisește; prin continuitate, rândul creează sens. Individul se pierde, se topește în mulțime și devine massă. Văzut de departe sau la televizor, rândul pare comic. Din interior este dramatic. Un miracol omenesc, dar cât se poate de real, care confirmă dimensiunea supranaturală, sacrală a locului în sine. O intensifică și o reînnoiește. Nici o statistică nu poate da socoteală pentru acest lucru”.
Cu privire la atitudinea celor care intră în rând, pe măsură ce înaintează căpătând starea de pelerin, sociologul Mirel Bănică explică: „A sta la rând nu înseam­nă adoptarea unui comportament rigid și atitudine imobilă. Din contră, așteptarea impune ajus­tări funcționale. Nu există aș­teptare, ci așteptări. Se naște o adevărată artă a stăpânirii, nerăbdării corpului, suferinței fizice cauzate de oboseală. Aștep­tarea se dovedește a fi, în cele din urmă, un exercițiu continuu și fluid de învățare și adaptare la realitatea înconjurătoare. Pelerinajul religios este însă unul special: timpul de așteptare nu constituie un handicap, ci o resursă teologică, ingredientul esențial pentru a dobândi statutul de pelerin. Sau, mai bine zis, calitatea, starea de pelerin, este greu să găsesc termenul cel mai potrivit”.

Pelerinajul, funcție cognitivă a Bisericii

Analizarea pelerinajului ortodox ca fenomen social și religios totodată poate înlesni înțelegerea modului actual de manifestare a Ortodoxiei românești. Pelerinajul servește și unei funcții cognitive, întrucât credinciosul poate fi cunoscut doar în manifestările de credință. Participarea la Sfânta Liturghie este fără îndoială una dintre manifestările de credință supreme, „însă persoana colectivă, dimensiunea colectivă de mari proporții, copleșitoare, de cuprinderi formidabile, este accesibilă, comprehensibilă în cadrul pelerinajului. Deci pelerinajul este într-un fel o dezvăluire, o descoperire a unor fațete necunoscute ale fenomenului de credință, ale credincioșiei ca atare și ale Bisericii, deci este o funcție cognitivă a Bisericii și, să spunem, a științelor care se dezvoltă la marginea teologiei. Adică cele prin care omul trece de la cunoașterea și de la nevoia de a-L cunoaște și de a-L întâlni pe Dumnezeu la redescoperirea Lui pe dimensiunea orizontală, adică a semenilor, ca frățietate. Părerea mea e că pelerinajul este cadrul cel mai bun pentru constituirea unei științe noi, a fenomenului de credință, mai ales în perioadele critice prin care trece lumea, omenirea sau societatea, pentru că nu toate epocile au aceeași culoare în privința pelerinajelor. Sigur că de fiecare dată este vorba de același fenomen, adică răspunderea la chemarea sfinților. Dar într-un fel s-a răspuns de pildă într-o epocă, altfel se răspunde în epoca actuală. Deci, dacă noi vrem să-i cunoaștem pe cei care sunt pelerini, în dimensiunea lor actuală, adică așa cum sunt în momentul acesta credincioșia și credința, trebuie să ne ducem să-i cercetăm. Este foarte important. Acestea sunt științele de la marginea teologiei pe care se reazemă teologia activă, teologia militantă, teologia care deja provoacă cicluri învățătorești în lume, în societate, pe stradă, chiar și în relația dintre două persoane”, explică profesorul universitar Ilie Bădescu.