Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie Regionale Moldova Biserici goale, biserici „ocupate”

Biserici goale, biserici „ocupate”

Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 23 Iul, 2019

Cu durere tot constat cât de departe suntem de realitatea Împărăţiei. Am făcut, cumva, din „Împărăţia cerurilor” un slogan, o lozincă, un ideal de neatins. Ca şi cum Împărăţia lui Dumnezeu urmează să vină cândva, odată cu Apocalipsa. Dar Împărăţia a şi venit. În Teologie există această permanentă „tensiune” între a fi deja şi a nu fi încă deplin. Într-o rugăciune de la Sfânta Liturghie, înainte de prefacerea Darurilor, preotul spune: „Şi ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce va să fie”. „Ne-ai dăruit” - deci ea a venit deja. Dar „va să fie (vină)” - înseamnă că Împărăţia va veni în chip deplin atunci când Domnul va veni „pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30).

Împărăţia Cerurilor este atât înlăuntrul nostru (cf. Luca 17, 21), cât şi oriunde ne adunăm „doi sau trei în numele Său” (Matei 18, 20). Acest lucru înseamnă că, mai întâi, noi înşine avem nevoie să facem o călătorie spre adâncul inimii noastre, unde să ne întâlnim cu Hristos. Este ceea ce ne învaţă Părinţii Bisericii: despătimirea e un proces prin care eu scot din inima mea, las să se vădească toate câte sunt în mine, lăsându-L pe Duhul Sfânt să intre, chemându-L pe Dumnezeu acolo, în toate ale mele. Aşa cum sunt - cu toate neputinţele, cu toate patimile, cu toate căderile - aşa mă arăt lui Dumnezeu. Venind Domnul în inima mea, şi Împărăţia sălăşluieşte într-un anumit chip înlăuntrul meu. Nu în sensul în care eu aş putea cuprinde Împărăţia, de parcă ea ar putea fi circumscrisă de mine, ci în sensul în care în mine se face ca o poartă de intrare către această dumnezeiască realitate.

Din cele lăuntrice trecem spre cele dinafară. Împărăţia are nevoie să se vădească şi prin felul în care noi suntem în comuniune. Dacă omul intră în biserică şi nu simte că acolo este Duhul lui Dumnezeu e din cauză că între noi, cei care suntem „mădulare vii ale Trupului lui Hristos” - de am fi vii! -, nu există o legătură de iubire. Nu avem conştiinţa prezenţei celorlalţi, nu ne purtăm unii pe alţii în rugăciune, nu ne cunoaştem, nu ne deschidem unii către ceilalţi. Comunităţile parohiale sau mănăstireşti care sunt în acest duh de iubire şi de comuniune, de deschidere totală către Dumnezeu, au ceva aparte. Oricine intră în mijlocul lor simte prezenţa Duhului lui Dumnezeu - chiar şi un om care e necredincios. Părintele Mitropolit Antonie de Suroj povesteşte cum, la un moment dat, a intrat în biserica în care slujea un mesager care livra un colet. Acesta căutase să vină cât mai târziu, astfel încât să nu prindă slujba, dar a prins totuşi puţin din finalul ei. Trebuind să aştepte, a simţit ceva deosebit. La sfârşit, l-a întrebat pe Părintele Mitropolit: „Ce este aici? Ce aveţi voi? E aici ceva ce eu nu am mai simţit nicăieri. Eu sunt ateu, dar totuşi este aici ceva deosebit”. Mitropolitul Antonie Bloom i-a răspuns: „Sunteţi ateu, iar eu nu pot să spun decât că eu cred că e prezenţa lui Dumnezeu. Dar dacă dumneavoastră spuneţi că El nu există, poate e altceva. Mai gândiţi-vă”. Într-un fel, Mitropolitul Antonie l-a provocat, intrigându-l. Acest om a cerut permisiunea de a mai veni. Tot revenind, el a continuat să sesizeze această Prezenţă. Nu înţelegea ce era diferit acolo. Când intra în acel spaţiu (biserica), lucrurile se schimbau dintr-odată, deşi a revenit şi când era lume acolo, şi când nu era, şi când era slujbă, şi când nu era. El „sesiza” că era un acelaşi Duh al lui Dumnezeu - deşi nu ştia încă să-L numească astfel. Apoi, încercând să înţeleagă cum poate să dobândească această Prezenţă şi cum poate să O aibă cu el tot timpul, a acceptat catehizarea, convertirea şi, finalmente, botezul.

Este esenţial ca fiecare dintre noi - pe de o parte, la nivel personal (cum era şi cazul fericit al Mitropolitului Antonie), pe de altă parte, la nivel comunitar - să avem conştiinţa vie a acestei Împărăţii a lui Dumnezeu. Dacă o avem, pentru noi lumea aceasta s-a şi sfârşit. Creştinul trăieşte în ea, dar în mod eshatologic. Prin el, lumea este orientată către cele de Sus. Or, noi facem, mai degrabă, mişcarea inversă. Ne străduim, neduhovniceşte, să adaptăm credinţa noastră la cele lumeşti. Inclusiv Instituţia Bisericii vrem să o adaptăm, să o „profesionalizăm”. Da, trebuie să existe o anumită organizare, o rânduială, nu ne este indiferentă eficienţa instituţională. Problema este însă substanţa, duhul obiectivelor stabilite. Care e rostul, finalitatea performanţelor culturalo-filantropico-edilitaro-economice? Riscăm mereu (şi pierdem pariul) punând accentul doar pe ceea ce este cuantificabil, palpabil, raportabil. Nu avem conştiinţa că Împărăţia a pătruns în lume cu „vuiet ca de suflare ce vine repede” (Faptele Apostolilor 2, 2), a sfâşiat vălul întunericului şi s-a arătat oamenilor. A te lăsa ispitit să „funcţionezi” nu după principiile Evangheliei, ci după standarde lumeşti e ca şi cum ai fi încercat, acum 2000 de ani, să pui termopane la „încăperea cea de sus” (Faptele Apostolilor 1, 13), ca nu cumva să-i tragă pe apostoli şi pe ceilalţi ucenici curentul.

Creştinii de azi au de ales între a fi credibili sau a fi penibili. Oriunde este Împărăţia, este Hristos. Şi oriunde este Hristos, este Cuvântul Lui. Cuvânt care nu poate să fie decât cu putere multă. „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (I Corinteni 4, 20). Dacă noi nu mai avem putere în cuvânt, dacă nu mai avem în noi această capacitate de a trezi oamenilor dorul după Împărăţia cerurilor, dorul după Dumnezeu, dorul după cele cereşti, înseamnă că noi nu-L avem pe Hristos şi nici nu-L lăsăm pe Hristos să lucreze prin noi. Ne plângem că oamenii nu-L mai caută pe Dumnezeu, nu mai vin spre Biserică? Problema este la noi, cei ce suntem deja în Biserică. „Vai”-urile Domnului ni se adresează tuturor celor ce (încă) trăim în făţărnicie, celor ce „închidem Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; nici noi nu intrăm, nici pe alţii care vor să intre nu-i lăsăm” (cf. Matei 23, 13). Venim noi la biserică, la slujbe mai ales, pentru a trăi realitatea Împărăţiei sau doar pentru a ocupa un loc? Poţi cere cuiva să-ţi ţină un loc în strană la biserică, precum se ţinea loc odinioară la rândurile din faţa alimentarelor comuniste? E dezolantă, cu adevărat, o biserică goală. Dar mai dezolantă este o biserică în care locurile doar sunt „ocupate” şi atât!