Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie Regionale Oltenia Martiriu, apologie şi trăire mistică

Martiriu, apologie şi trăire mistică

Un articol de: Victor Muscalu - 27 Mai, 2019

Martiriul Sfântului Policarp al Smirnei este descris de „Actele martirice” ca o impresionantă jertfă liturgică. Aici ni se spune că sfântul este „legat cu mâinile la spate, ca un miel ales dintr-o mare turmă pentru a fi sacrificat, jertfă de ardere de tot plăcută lui Dumnezeu”. 

Ridicându-şi ochii spre cer, Sfântul Policarp, în faţa mulţimii, care a­mu­ţise pe neaşteptate, ca şi cum ar fi fost la Altar pentru a celebra ultima Liturghie, a făcut această rugăciune: „Doamne, Dumnezeule atotţiitorule, Tată al iubitului şi slăvitului Tău slujitor Iisus Hristos, Te binecuvântez, pentru că m-ai făcut vrednic de această zi şi de acest ceas, pentru a lua parte, alături de martirii Tăi, la potirul lui Hristos întru învierea sufletului şi a trupului la viaţa cea veşnică, în nestricăciunea Duhului Sfânt. Primeşte-mă astăzi în prezenţa Ta, ca jertfă plăcută Ţie, aşa cum ai voit, ai revelat şi împlineşti acum Tu, adevăratul şi atotputernicul Dumnezeu. Amin” (A. Lemeni, „Apologetica ortodoxă”, vol. I, Bucureşti, 2013, p. 85).

Urmarea lui Hristos Cel răstignit

Credinţa creştină înseamnă prezență: urmarea pașilor lui Hristos Cel răstignit. Crucea este izvor de viaţă creştină, nu este un simbol particular de devoțiune, nu este un semn distinctiv de apartenență la vreun grup oarecare în interiorul societății, ci ea ne vorbește despre nădejdea ce depășește ne­putințele lumii noastre căzute. Crucea este o proclamare a iubirii ce ne vorbește despre biruința binelui în lume, ce ne arată un Dumnezeu Care îi ridică pe cei smeriți, Care dă curaj celor slabi, Care face să fie înlăturate diviziunile, iar ura să fie învinsă de iubire. Mărturisirea credinţei creştine este mărturisirea lui Hristos răstignit, existența autentică a creştinului fiind cea sub Cruce, sub imperativul dăruirii ultime, a jertfei totale. Limbajul iubirii este limbajul dăruirii sau al jertfei. Dăruirea de sine este argumentul celei mai puternice iubiri. Cea mai mare iubire, iubirea desă­vârşită, îşi găseşte argumentul în dăruirea vieţii. Mucenicul se încredințează liber lui Iisus Hristos Cel răstignit și înviat, iar astfel el se plasează veşnic pe sine în acel „astăzi” etern al lui Dumnezeu, în paradis, pentru că paradisul este acesta: a fi cu Iisus, a fi cu Dumnezeu. Pe când Policarp era încă tânăr episcop, Sfântul Ignatie Teoforul îi scrisese: „Fii tare cum este nicovala sub lovituri” (Pr. Daniel Sasoev, „Martiriul unui apologet”, Editura Sophia, 2008, p. 58). El însuşi i-a îndemnat pe filipeni: „Să rămânem tari în nădejdea noastră şi ataşaţi de chezaşul dreptăţii noastre, Iisus ­Hristos… El a suferit pentru noi, pentru ca şi noi să trăim în El. Trebuie deci să-i imităm răbdarea (puterea sa de a suferi) ... Cel care ne-a lăsat ca şi model persoana Sa”.

Afirmarea libertăţii în Hristos

Simpla supraviețuire biologică nu este prima valoare pentru un martir. Prima valoare pentru el este să realizeze chemarea sa de a fi creştin şi să desăvârșească vocația sa, aceea de a sluji Evanghelia lui Hristos. Într-un cuvânt, mucenicia este o faptă unică de dăruire liberă şi eliberatoare, demnă şi iubitoare ca răspuns la iubirea fără margini a lui Dumnezeu. Iubirea este firul de aur care leagă viaţa martiriului de Dumnezeu, astfel încât inima sa este cuprinsă de iubirea lui Dumnezeu, care devine singura călăuză, unica raţiune de a fi. Iubirea dumnezeiască este cea care dă viaţă.

Mucenicia este apoi o faptă ce presupune afirmarea unei libertăţi în Hristos. În schimb, o libertate cumpărată cu renun­țarea la calea către Dumnezeu nu ar mai fi libertate în adevăratul sens al cuvântului. Omul de astăzi vrea un singur lucru - să fie liber; nu vrea nimic altceva. Dar această autonomie de sine, îngustă şi relativizantă, este la o analiză profundă o minciună ontologică, pentru că omul nu există de la sine însuși și pentru sine însuși; dar este și o minciună ideologică și practică, deoarece colaborarea, împărtă­șirea libertății autentice sunt  vitale și necesare. Și dacă Dumnezeu nu există, dacă Dumnezeu nu este o instanță accesibilă omului, rămâne ca supremă instanță numai consensul majorității umane. Nimic nu afirmă libertatea umană mai mult decât căutarea binelui şi a adevărului lui Dumnezeu, solicitând-o la o atare adeziune încât să implice aspectele fundamentale ale vieţii umane. Acesta este în mod deosebit cazul adevărului mântuitor, care nu este numai obiect al reflecției, ci și un fapt holistic care cuprinde întreaga persoană – minte, voinţă, sentimente, atitudini, fapte – atunci când ea aderă la Iisus Hristos. Împărăţia lui Dumnezeu se fundamentează numai pe adeziunea liberă a iubririi, o iubire care, la rândul ei, răspunde la iubirea lui Iisus Hristos, care S-a dăruit pentru toţi, o iubire universală. În această căutare a binelui şi a adevărului este deja în lucrare Duhul Sfânt care transformă și afirmă libertatea umană, care deschide şi dispune sufletele la primirea adevărului evanghelic mântuitor. Datorită Duhului Sfânt, experienţa celui Înviat poate fi trăită continuu, întrucât este transmisă şi actualizată în credinţă, în cultul liturgic şi în comuniunea poporului lui Dumnezeu pelerin în timp.

„Nu”-ul martiric

Calea martirilor constă în „nu”-ul lor concret spus falsei libertăţi, în „nu”-ul lor spus nedreptăţii: respingând participarea la necredinţă, au refuzat să se plece în faţa falsităţii, în faţa adorării persoanelor umane şi a puterii lor, şi, în acest mod, au înălţat puterea credinţei lui Hristos şi a iubirii de adevăr. Sfântul Iustin martirul şi filosoful şi ceilalţi apologeţi au iniţiat luarea de poziţie clară a credinţei creştine în Dumnezeul filosofilor împotriva falşilor zei ai religiei păgâne. Era, de fapt, alegerea pentru adevărul fiinţei împotriva mitului deprinderii sau obişnuinţei, promovat de mentalul păgân al vremii. Câteva decenii după Sfântul Iustin şi Tertulian a definit aceeaşi alegere personală a creştinilor printr-o propoziţie concisă şi încă pertinentă: `Dominus noster Christus veritatem se, non consuetudinem, cognominavit – Hristos a afirmat că este adevărul, nu obişnuinţa”. De remarcat că termenul obişnuinţă folosit aici de Tertulian pentru a indica religia păgână poate fi tradus în limbile moderne prin expresiile „moda vremii”, „moda timpului”. Într-un timp ca al nostru, în care spiritul post-modern este definit de relativismul valorilor şi al credinţelor, acesta este o lecţie ce nu trebuie uitată.

Credinţa martirilor este nădejde: certitudinea că are un viitor mare în Dumnezeu. Când Dumnezeu devine mare pentru martir, acesta nu devine mic: devine mai mare şi martirul, iar lumea se umple de lumină, bucurie şi nădejde. Mucenicul îl află veşnic pe Dumnezeu, dobândind astfel orice lucru, iar cine Îl pierde pe Dumnezeu pierde orice lucru. Hristos este pentru mucenici medicamentul universal și finalul a toate cele ce sunt: Hristos înainte de toate, Hristos în centrul inimii, în centrul istoriei şi al universului.

Apologiile lui Tertulian

Martiriul se întemeiază pe moartea lui Iisus Hristos, pe jertfa Sa desăvârşită de iubire, care a avut loc pe Cruce pentru ca noi să putem avea viaţa din belşug. Hristos ne arată calea spre iubire, ni-l arată pe Dumnezeu, ne spune cine este Dumnezeu. Dumnezeu este iubire şi se cunoaşte prin iubire întrupată, răstignită. Slujitorul suferind despre care vorbeşte profetul Isaia ne invită să-i urmăm exemplul de credinţă, ca şi în noi să apară chipul lui Mesia, Fiul omului credincios purtător de mântuire. În cele din urmă, Crucea este expresia a ceea ce înseamnă iubirea: numai cel care se pierde pe sine însuşi se găseşte. El îi îndeamnă pe ucenicii Săi, pe fiecare dintre noi, să-şi asume permanent propria cruce şi să-L urmeze pe calea iubirii desăvârşite faţă de Dumnezeu Tatăl şi faţă de omenire: „Cine nu-şi ia crucea şi nu Mă urmează – ne spune El – nu este vrednic de Mine. Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va afla” (Matei 10, 38-39). Este logica bobului de grâu care moare pentru a încolţi şi a aduce viaţă în mod desăvârşit (cf. Ioan 12, 24). Hristos în persoană este bobul de grâu dumnezeiesc, care se lasă căzut pe pământ, care se lasă frânt, sfărâmat în moarte şi îngropat şi, în acest mod, se deschide, irupe şi aduce sămânţă infinită, de viaţă făcătoare, ce cuprinde întreaga umanitate. Doar sacrificiul, doar dăruirea nasc viaţă, iar aceasta nu trebuie făcută cu măsură, ci până la capăt. De fapt, Paştile sunt sărbătoarea Aceluia care dă totul, nu a unui Dumnezeu de departe sau abstract. Martirul îl urmează pe Domnul în această logică a bobului de grâu, acceptând să se jertfească din iubire şi pentru iubire, să moară pentru mântuirea sa şi a celorlalţi, într-o mărturie desă­vârşită de credinţă, nădejde şi iubire.

Cea mai cunoscută lucrare a lui Tertulian este Apologetica, în care scriitorul african denunţă comportamentul nedrept al autorităţilor politice faţă de Biserică; explică şi apără învăţăturile şi practicile creştinilor; specifică diferenţele dintre noua religie şi principalele curente filosofice ale timpului; arată lucrarea şi biruinţa Duhului, care opune violenţei persecutorilor sângele, suferinţa, răbdarea şi nădejdea martirilor: „Oricât de rafinată ar fi - scrie Tertulian -, cruzimea voastră nu foloseşte la nimic: ba chiar, pentru comunitatea noastră, ea este o invitaţie. La orice lovitură de sabie a voastră devenim mai numeroşi: sângele creştinilor este o sămânţă roditoare! (semen est sanquis christianorum!)” („Apologeţi de limbă latină”, Bucureşti, 1981, p. 157). Martiriul, suferinţa şi răbdarea pentru adevăr, este biruinţă în cele din urmă, mult mai eficientă decât cruzimea şi violenţa oricăror regimuri anticreştine şi totalitare. Însă Tertulian, ca orice bun apologet, atrage atenţia în acelaşi timp asupra datoriei şi modului de a comunica autentic esenţa creştinismului. Pentru a realiza aceasta, el adoptă metoda speculativă pentru a arăta fundamentele raţionale ale dogmei creştine. Le aprofundează în manieră sistematică, folosind termeni antinomici, şi chiar apofatici, începând de la descrierea „Dumnezeului creştinilor”: „Cel la care noi ne închinăm este un Dumnezeu unic”. Şi continuă, folosind antitezele şi paradoxurile specifice limbajului său: „El este invizibil, chiar dacă se vede; insesizabil, chiar dacă este prezent prin har; de neconceput, chiar dacă simţurile umane îl pot concepe; de aceea este adevărat şi mare!” (Tertulian, „Tratate dogmatice şi apologetice”, Polirom, 2007, p. 76).

Citeşte mai multe despre:   martiriu