„… ca să fie deplină bucuria Mea în ei”

Suntem în duminica rânduită de Biserica Ortodoxă întru pomenirea Sfinților Părinți ai Celui Dintâi Sinod Ecumenic. Într-un an al prăznuirii speciale a acestui sinod. An în care simțim cum se redefinesc liniile de forță ale mărturiei creștine și cum se solidarizează energiile culturii creștine pentru a scoate la lumină Adevărul. Să ne aducem aminte că Sinodul I este o chemare a oamenilor duhovnicești în jurul Tainei Întrupării pentru a vindeca de erezia lui Arie - guraliv și bun la vorbe - trupul cel tainic al Mântuitorului. Biserica. Vor fi fost momente tensionate, greu de trăit duhovnicește, dar a biruit adevărul nu doar în definirea dogmatică, ci și în forma ei de exprimare. Recitiți Crezul niceo-constantinopolitan. Dacă vreți numai articolele niceene. Dincolo de soliditatea teologică se simte bucuria statornicirii Adevărului. Bucuria credinței asumate.

Crezul devine astfel o nouă Cântare a Cântărilor, un cântec de slavă adus fidelității lui Dumnezeu față de poporul Său. Un popor care atunci când îi este atacată credința ripostează în duhul dragostei și nădejdii. În duhul comuniunii și al inteligenței. Mai întâi al comuniunii cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Apoi al comuniunii între credincioșii aceleiași mărturisiri. Poate de aceea Biserica așază ca mărturie în miezul Liturghiei din ziua pomenirii Sinodului I Ecumenic partea dintâi a rugăciunii lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli și pentru toți credincioșii. În care Hristos cere Tatălui să-i păzească pe ai Săi în Numele Lui. Cerând unitatea celor ce-L urmează ca dar de la Tatăl. Iar bucuria ca semn al împlinirii acestei unități (Ioan 17, 1-13).

Nu am văzut niciodată în soborul comuniunii sfinților ori în cotidianul pastoral ca un om care iubește unitatea cu Dumnezeu să se lipsească de bucurie, să-și lase inima acrită de invidie ori frustrare. Să-și trăiască viața prin comparație. Să-L iubească pe Dumnezeu Cel în Treime Slăvit prin anularea iubirii față de adâncimea adevărului și înălțimea omeniei ca nădejde. Tot ce întunecă lumea duhovnicească în care ne lăudăm că trăim poate purta rănile absurdului din cotidian. Dar nu ne este îngăduit să ne aliniem fiilor pierzării, care cred că vânzarea Fiului este pe placul Tatălui, ba, mai mult, este porunca Lui. Nu ne este îngăduit să pierdem bucuria mărturisirii pentru vreo veselie trecătoare, pentru vreun hlizit cu clinchet de arginți. Ce ne aduce aminte duminica acesta, așezată mereu între Duminica după praznicul Înălțării Domnului Iisus Hristos și Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, ține de demnitatea de a fi bucuroși pentru credința noastră. Sinceri bucuroși. Ea să nu apese asupra noastră numai ca o structură de dogmă, ci să o simțim că ne eliberează de păcat și ne acordă, prin pocăință, Euharistia. Dumnezeul-Omul întrupat dinaintea noastră, sub ochii noștri, cu fiecare Dumnezeiască Liturghie.

P.S.: Deși e o dată intrată în calendarul civil al lumii, nu pot încheia decât amintind de 1 iunie ca zi Internațională a Copilului. Și gândul îmi fuge în saloanele spitalelor ori în sărăcia caselor unde ei nu se mai pot rezema decât pe puțini oameni, dar, fără nici o îndoială, pe Dumnezeu. Aduceți-le aminte copiilor de 1 iunie că Cel mai mare prieten al lor este Dumnezeu. Merită să le aducem și să ne aducem aminte de acesta!