Când nu suntem modele pentru copiii noştri…

În calitate de părinți, ne limităm adesea la dorința de a controla comportamentul nedorit al copilului, neinvestind mai degrabă în atitudinea înțeleaptă și răspunsul potrivit la acest comportament, fapt care ar rămâne un adevărat reper pentru el. Astfel, provocările pot fi un prilej de mai multă inte­racțiune și comunicare edificatoare. Cuvântul realist al Sfântului Teofan ­Zăvorâtul: „Astăzi învață multe, dar fără să țină cont de făgăduințele creștinești făcute la Botez și fără să aibă în vedere responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu. Au venit niște vremuri atât de deștepte... În instituții, copiii nu mai rămân aceiași... Pe lângă toate acestea nu putem să credem că tot ceea ce li s-a insuflat în familie a pierit. Tot rămâne ceva și la vremea sa va aduce rod. Nu-i lăsați pe copiii voștri; cât puteți, lucrați ca ei să nu se abată deloc din drum; iar izbânda - toată este de la Domnul!”

Dezvoltarea armonioasă a copiilor este rodul conlucrării între părinți și copii, sub ocrotirea harului. „Părinților care caută ­pedagogia cea mai potrivită, metodele cele mai bune, instrumentele pentru a-și educa bine copiii, le spun: primul lucru la care trebuie să luați aminte este relația dintre voi! Investiți în edificarea continuă a propriei relații. Cele ce doriți să-i învățați pe copiii voștri: încrederea, respectul, cinstirea, dragostea, răbdarea, toleranța, iertarea, blândețea, jertfelnicia, încrederea în oameni etc. arătați-le acestora că se întâmplă între voi. Nu vom putea să-i convingem pe copii, oricât de mici ar fi, sau mai ales când sunt mici, despre adevărul lucrurilor acestora frumoase, dacă ei vor vedea că între părinți nu se întâmplă așa ceva, ci se întâmplă contrariul”, afirmă părintele profesor Constantin Coman. Nu este dificil să observăm conturarea a două linii în familiile tinere: una care tinde să accepte orice model importat de educație, iar alta care caută să se ghe­toizeze. Este, evident, o reacție la faptul că familia nu se mai regăsește reprezentată de nimeni și de nimic: mediul politic, instituții sociale, ba chiar și spiritual... Care ar fi însă măsura justă și realistă? În secolul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur puneau în centrul grijii lor pastorale preocuparea atentă pentru familiile creștinilor, pentru cultivarea unei educații autentice, raportată cu realism la condițiile și mentalitatea vremii lor. Este un amănunt esențial faptul că niciodată „Biserica nu și-a creat propriile ei forme pentru căsătorie și pentru familie, ci a asumat și a dat sens prin duhul ei formelor care exis­tau în societate”. Acest lucru arată că asumarea vieții în Hristos nu avea ca finalitate izolarea într-un ghetou creștin, ci se manifesta firesc în toate zările lumii, păstrând oricând și oriunde reperul fundamental: Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Reflecția lucidă și plină de credință a profesorului Georgios Mantzaridis ne ajută să înțelegem acest adevăr: „Elementul principal în Creștinism este raportarea la Persoana lui Hristos. Astfel, familia, precum și căsă­toria, nu se limitează la planul sociabilității orizontale, ci este îm­preună legată de sociabilitatea verticală. În plan orizontal, problemele fundamentale ale omului rămân nesoluționate. Însă, prin raportarea verticală, toate sunt așezate în rânduială prin prisma crucii și-și pot afla o rezolvare sau o reglementare a lor”.

Căutând răspuns și străduindu-se să rezolve problemele acestei vieți, omul se pregătește, de fapt, pentru realitatea Împărăției.