„Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti…”

Multe dintre cuvintele Scripturii străbat viața noastră de zi cu zi, devenind obișnuite în vorbirea populară. Auzim adesea, în împrejurări dintre cele mai diverse, expresii precum: Cei de pe urmă vor fi cei dintâi; Nu poţi sluji la doi domni; Să dăm Cezarului ceea ce este al Cezarului. Puţini dintre cei care le folosesc mai pot indica astăzi sursa lor iniţială. Aşa pare a fi şi în cazul cuvintelor Mântuitorului din Ioan 8, 32: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi", cuvinte care sunt adesea asumate de lideri de opinie. Dar, la o lectură atentă a întregului capitol biblic, înţelegem că Hristos-Domnul vorbeşte despre Dumnezeu-Tatăl şi despre adevărul transcendent.

Dacă grecii din Antichitate puneau în legătură adevărul (aletheia) cu neuitarea (a-letheia), se pare că modernitatea preferă adevărurile relative și fragmentare, cu silogisme incomplete, valabile pentru perioade tranzitorii și în zone limitate. Infosfera veacului nostru, alimentată de fluxurile informaționale în creștere exponențială, supralicitează atitudinile subiectiviste prin inflația de opinii, idei și argumente. Însă problema nu este doar de natură filozofică, pentru că raportul dintre adevăr și minciună are consecințe morale și spirituale asupra relațiilor dintre valorile fundamentale: dreptate-nedreptate, bine-rău, fericire-nefericire și, implicit, asupra relațiilor interpersonale, influențându-ne modul de a înțelege sensul vieții pe pământ.

Credința creștină a oferit omului dintotdeauna calea de ieșire din labirintul adevărurilor relative, prin alipirea de adevărul lui Hristos, Domnul care trimite în lume, după înălțarea Sa la cer, de-a dreapta Tatălui, pe Duhul Sfânt, Duhul adevărului, care este pretutindenea și pe toate le plinește.

Conștiința prezenței tainice a lui Dumnezeu în lume, chiar atunci când lumea a uitat de Dumnezeu, este „suflarea de vânt" (Fapte 2, 2) pe care o transmite Biserica în lume. Pentru că oricâtă răutate, nedreptate și minciună s-ar aduna pe pământ, harul pretutindenea prezent, în structurile cele mai adânci ale ființei, face ca lumea să nu se întoarcă în haos și să existe mereu speranță. Într-una din rugăciunile de la Vecernia Rusaliilor ne surprindem în efemeritatea condiției noastre de trecători prin acest veac, chemați la a deveni ființe euharistice: „Ție Îți mulțumim pentru toate; pentru intrarea noastră în lumea aceasta și pentru ieșirea din ea, care, după făgăduința Ta cea adevărată, ne arvunesc nouă de mai înainte nădejdea învierii și a vieții celei nestricăcioase, pe care fă să o dobândim la a doua venire a Ta, ce va să fie" (Rugăciunea a șasea).

Lipsit de lumina Duhului Sfânt, Pilat nu a găsit răspuns la întrebarea sa: „Ce este adevărul?" (Ioan 18, 38). Duhul „Care a grăit prin proroci" și care a înțelepțit pe pescarii galileeni și i-a întărit în misiunea apostolică ne dă mereu curajul de a fi însetaţi de adevăr. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog ne înmiresmează calea cu mirul imnelor sale dumnezeieşti: „Căci de vei căuta să-L vezi sensibil,/ unde Îl vei afla? Nicăieri, vei spune, desigur/ Iar de vei putea să-L vezi spiritual/ mai degrabă va lumina El mintea ta/ și va deschide pupilele inimii tale" (Imnul 21).

Atât de aproape de noi e Dumnezeu, încât toată știința, cunoașterea și căutarea înfrigurată pot fi puse deoparte. Adevărul lui Hristos strălucește în razele de har ale Duhului Sfânt, Duhul adevărului. Trebuie doar să plecăm genunchii în rugăciune.