Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16 În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a
Frustrarea, butoiul cu pulbere al Educației
Pe 5 octombrie, România a celebrat Ziua Internațională a Educației, declarată liberă prin lege. Elevii și profesorii nu au mers la cursuri. Crearea de contexte oficiale adecvate pentru a marca într-un fel sau altul momentul nu a existat. Însă spațiul online a oferit cadrul și libertatea nelimitată de a transforma Ziua Educației într-una care, pe alocuri, a amintit de zilele naționale sărbătorite în perioada comunistă. Platformele s-au umplut de inimioare și de lacrimi care au plutit virtual peste evocările unor portrete de dascăli mai vechi sau mai noi. Fotografii îngălbenite au fost scanate în grabă și aruncate în oceanul virtual, vâslind pe valul gata creat al nostalgiei după prima zi de școală, după chelfăneala pentru te miri ce boacănă făcută în clasă, după anii veseli ai copilăriei, după colegi ori după cine știe ce amintire răzleață din viața de școlar. Felicitările au curs râuri către școala românească, atât dinspre oamenii obișnuiți, cât și dinspre politicieni de toate categoriile și de la toate nivelurile, care nu au pierdut prilejul de a mai adăuga un punct la capitalul de imagine publică. Limba de lemn, ca o fantomă zdrențuită, s-a întrupat din nou pe Facebook, risipind metafore care ar fi putut stârni invidie până și în țările cu sistemele de educație mai bine așezate.
Ce găsim, însă, cu adevărat, în spatele acestei emoții supraîncălzite la focul rețelelor?
Realitatea ne arată școala românească într-un cu totul alt registru - cu nenumărate neajunsuri, cu deficiențe sistemice, subfinanțată cronic, cu un corp profesoral prea mic pentru a acoperi necesarul, prost plătit și ignorat constant în deciziile guvernanților, cu multă confuzie generată de avansul tehnologiei și de ritmul amețitor în care instrumentele de inteligență artificială capătă în fața elevului autoritatea deținătorului de cunoaștere pe care numai profesorul o avea până nu demult. Și peste toate, ca o oală gata să dea în fiert, foarte multă frustrare.
Despre această stare de fapt mi se pare important să vorbim, mai ales că, de săptămâni bune, agenda publică ține sus subiectul protestelor violente din Franța, pornite, cum bine știm, din sânul unui sistem de educație.
Pe de o parte, școala românească este dominată de frustrările profesorilor, generate de câteva mari categorii de cauze: normele mari sau supradimensionate, formalismul excesiv care transformă cadrul didactic într-un birocrat copleșit de întocmirea de documente, lupta inegală cu instrumentele de inteligență artificială, pe care învățământul ca sistem, în binecunoscuta-i inerție, nu va reuși să le gestioneze/reglementeze prea curând. Un raport publicat pe 13 octombrie de Inspectoratul Școlar al Municipiului București arăta că există riscul ca „schimbările normative frecvente privind norma didactică și incertitudinile la început de an să afecteze coeziunea echipelor didactice, să genereze proteste sau absenteism”. În ceea ce privește capitolul resurse umane, documentul sublinia ca principală amenințare „burnoutul și suprasolicitarea”.
Însă frustrările profesorilor se ciocnesc de cele ale elevilor. Într-un articol publicat în septembrie de hotnews.ro, un profesor cu zeci de ani de experiență la catedră atrăgea atenția asupra faptului că elevii prezintă „un deficit de răbdare și o toleranță redusă la frustrare”. Această stare de fapt nu este observabilă doar în România. Este, mai degrabă, o problemă generațională. Incapacitatea de a face față frustrărilor se resimte și în alte sisteme de educație din Europa. În contextul protestelor recente ale liceenilor, o profesoară intervievată de un post de televiziune francez sublinia că elevii sunt copleșiți de frustrări, pentru că se comportă și la școală așa cum i-a format societatea - ca niște consumatori. Trebuie să obțină imediat ceea ce-și doresc. Iar școala, instituție structurată în cu totul altă dimensiune, nu răspunde unei nevoi de consum, ci oferă cadre necesare pentru educație.
Cum va putea funcționa, pe acest fond care se tot accentuează, relația profesor-elev? Cine și cum va detensiona situația? Ce soluții ar putea oferi sistemul de educație? Suntem pregătiți, ca societate, să gestionăm o școală a frustrărilor? Iată câteva întrebări la care suntem obligați să reflectăm, chiar și când celebrăm Ziua Internațională a Educației. Sau mai ales atunci.



.jpg)