Libertatea profetică a Ortodoxiei

Titlul încearcă să țină cont de o realitate care unește sărbătorile primei duminici din Postul Mare de anul acesta. Este Duminica Ortodoxiei, dedicată inițial prăznuirii profeților, apoi îmbogățită cu sărbătoarea triumfului icoanelor. Întotdeauna cu dată schimbătoare, acestei duminici i se adaugă acum și praznicul Sfinților Patruzeci de Martiri din Sevastia.

Este cel puțin un punct de legătură între cele trei registre praznicare. Am în vedere un principiu esențial mărturisirii creștine, preluat din cultura greacă, mai ales pe filieră iudaică sau rabinică: parrhesia (παρρησία) sau opțiunea „de a spune tot”.

Creștinismul are acces la ceea ce modern se traduce prin „libertatea cuvântului”, mai ales prin intermediul profetismului. Este tema Apostolului (Evrei 11, 24-26; 32-40) și Evangheliei (Ioan 1, 43-51) din această duminică, în care mai întâi cei din vechime, apoi cei chemați de Iisus mărturisesc deschis și direct credința până într-acolo, încât „batjocorirea pentru Hristos” (Evrei 11, 26), martiriul, să devină modul în care experimentează și exprimă apartenența la Domnul. Acest duh nu este părăsit odată cu ieșirea din istorie a primei generații de creștini, denumită apostolică în sens diacronic, nici odată cu încetarea persecuțiilor împotriva creștinilor, fiind vorba despre o harismă apostolică rezistentă la trecerea timpului.

Elogiata „simfonie bizantină” a creat adesea un climat propice eliminării ingredientului vital maturizării în credința și viața Bisericii, deși parrhesia nu presupune a contesta cu orice preț, ci încercarea de „a spune lucrurilor pe nume”, slujind Mântuitorului asemenea profeților, apostolilor - cât de admirativ este Iisus cu privire la lipsa de vicleșug a lui Natanael (cf. Ioan 1, 47) -, martirilor și mărturisitorilor. În cazul mărturisitorilor din evul bizantin iconoclast, este vorba despre a risca marginalizarea, chiar excluderea din organismul a cărui resuscitare o încercau prin exprimarea liberă cu privire la Ortodoxia icoanelor.

Martiriul celor patruzeci de soldați romani din Sevastia face legătura între profetismul Vechiului Legământ, împlinit de Hristos, de apostoli și de urmașii acestora, care au traversat primele două secole și mai bine de insecuritate creștină, cu cel al membrilor comunităților creștine din împărăția devenită treptat favorabilă adepților Evangheliei. Deși erau antrenați militar să se impună brutal, își trăiesc ultimele clipe într-o dăruire totală de sine pentru Domnul și pentru comunitățile cărora aparțin, preferând să sufere cumplit și să moară mărturisind liber: „Suntem creștini și nu ne lepădăm de Hristos!”

Prăznuirea la mai bine de un mileniu face aproape invizibil resortul parrhesiei martirilor (înveșmântați în lumină încă din timpul sălășluirii în apa înghețată) și iconodulilor, mai ales că, și pentru creștini, triumful a devenit sinonim cu impunerea autorității în duhul acestei lumi (pe poziții de forță, de superioritate), nu în duhul lui Hristos, mielul înjunghiat de la facerea lumii până la plinirea eshatologică a voii și a planului divin (după recurentele imagini din Apocalipsă). Slava Ortodoxiei încetează să mai fie slava celor care în veacul iconoclast (și nu numai) nu s-au limitat la a teoretiza în jurul unui articol de credință, ci au preferat să sufere și să moară pentru crezul lor, cu atât mai dramatic, mai contradictoriu cu cât totul se desfășura într-o civilizație care, de aproape jumătate de mileniu, devenise creștină. Au făcut-o pentru a se face auziți, poate și înțeleși, cu privire la miza demersului lor și, ca urmare, a faptului de a rămâne fideli în primul rând libertății cuvântului în care trăiau relația cu Hristos și, nădăjduiau ei, cu semenii.