Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Editorial Omul sau maidanezul

Omul sau maidanezul

Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 27 Sep, 2013

De câte ori revine problema maidanezilor, societatea este împărţită şi foarte mulţi oameni cred că maidanezii reprezintă un pericol public şi este firesc să fie exterminaţi. Având în vedere şi părerea că animalele nu au suflet raţional, uciderea acestora nu afectează în vreun fel nici conştiinţa morală a creştinilor.

Totuşi, este evident că nu maidanezii sunt vinovaţi de situaţia în care se află, mai ales că ei nu au suflet raţional, nu-i aşa?! De câte ori nu am auzit critici la adresa persoanelor miloase care hrăneau animalele fără stăpân! Ele sunt acuzate de egoism, fie că nu-şi asumă responsabilitatea de a le adopta cu acte în regulă, sau că animalele devin astfel agresive faţă de cei care nu le dau mâncare. Aceste acuze sunt acceptate mai ales dacă sunt justificate de vreun specialist în domeniul animalelor vagabonde.

Dacă, până la un punct, argumentele împotriva animalelor fără stăpân mai pot fi acceptate, ce vom spune atunci când exact aceeaşi atitudine există faţă de unii dintre oameni. Unii ca aceştia, din diferite motive, fie nu au adăpost, fie nu mai au rude sau chiar dacă au, acestea nu vor să audă de ele. Indiferent de situaţie, persoanele numite generic „fără adăpost“ sunt tratate de societate exact ca maidanezii. Unora li se face milă de ele şi le mai hrănesc, din când în când, fiind acuzate de aceleaşi lucruri ca în cazul maidanezilor.

Am cunoscut o persoană care a ajuns să depindă de o instituţie de învăţământ, unde locuia, în condiţii precare, la un demisol. Instituţia a tolerat, creştineşte, o lungă perioadă de timp această situaţie. Fiind în vârstă şi bolnavă, persoana aceea era hrănită şi ajutată, din când în când, de unii oameni miloşi, care, într-adevăr, nu aveau curajul sau tăria de caracter necesare pentru a o „adopta“, dar nici nu ar fi reuşit, pentru că ea se obişnuise prea mult cu locul acela, cu rugăciunile de priveghere de la miezul nopţii şi chiar cu câinii vagabonzi pe care, culmea, îi hrănea din ce nu avea nici ea.

La un moment dat însă, instituţia a decis că nu se mai poate să găzduiască, atât de „nefiresc“, o persoană de care nu-i mai păsa aproape nimănui. Dacă mai punem şi boala persoanei pe deasupra, decizia de a o trimite la un azil poate părea cât se poate de rezonabilă. Dar, culmea, aici intervine diferenţa dintre un maidanez şi un om! În cazul maidanezului, transferul acestuia într-un loc special poate însemna chiar îmbunătăţirea calităţii vieţii lui. La om însă, lucrurile stau exact invers, mai ales dacă el nu doreşte instituţionalizarea. Aşa că această persoană despre care vorbesc eu a trebuit să fie sedată cu medicamente, pentru ca să nu-şi poată manifesta dezacordul legat de părăsirea locului cu care se obişnuise. După câteva zile, a murit…

Nu ştim ce a fost în sufletul ei atunci când şi-a dat seama că a fost trimisă în altă parte, nici la ce s-a gândit când s-a văzut fără lucrurile pe care le adunase, de-a lungul vieţii, şi care urmau să ajungă la cine ar fi spus ea, cu limbă de moarte. Ea nu a mai avut loc în societate, pentru că devenise un „maidanez“, iar societatea nu cunoaşte milă faţă de unii ca aceştia.