Acasă la Zaharia Stancu

Pot spune că ești acasă la Zaharia Stancu peste tot în Teleorman. Dar mai acasă ca oriunde, în satul nașterii și copilăriei sale, adică la Salcia, o așezare răsărită din pământ pe la jumătatea distanței dintre orașele Turnu Măgurele și Roșiori de Vede.

Deși teleormănean și fără să am habar că pe autorul romanului Desculț îl chema în realitate Mitroi, am ajuns aici nu în copilărie, așa cum îmi dorisem, ci mai târziu, când aveam eu însumi copii. M-am oprit, chiar înainte de a intra în sat, la cimitir, ca să văd mormintele părinților scriitorului. Nu le-am găsit. Am dat însă peste o cruce pe care era scris chiar numele meu. Murisem fără să știu?! Deși nu era un loc unde să-ți vină să râzi, tocmai asta am făcut, am râs. Ce-i drept, numai în gând. Și-am luat-o, ușor înfricoșat, spre ieșire. La vreo 20 de ani după aceea, am revăzut cimitirul. Nu mai era cel pe care îl știam. Crucea cu numele meu dispăruse. Într-o pădure de cruci. Când am ajuns pe ulița unde se născuse Darie, am înțeles. Mi-au spus casele pustii prin dreptul cărora treceam ce se întâmplase. Oamenii ce locuiseră în ele se mutaseră în cimitir.

Și totuși pe Darie l-am găsit acasă. Poate că aflase că n-o să vin singur, ci cu un grup de scriitori neteleormăneni. E vorba de Nichita și Cristina Danilov, Daniela Șontică, Florentin Popescu, Peter Sragher și Dumitru Augustin Doman. Ne-a însoțit pe ulița desculților însuși primarul comunei, Marius Șună, un om încă tânăr, ce se străduiește să îmbunătățească prin vârsta lui media de vârstă a Salciei, care este din ce în ce mai bătrână. Doar că lumina aurie a toamnei face ca bătrânețea să pară frumoasă. Chiar este, după cum izbutesc să ne convingă parfumul gutuilor și al strugurilor din curtea scriitorului, din care ni se permite să ne înfruptăm pe săturate.

E atât de multă și de adâncă liniștea din jur, încât ți se face frică atunci când pui pasul în pământ, ca nu cumva să cazi din neatenție în fundul ei.

Până nu demult, se auzea trenul trecând prin apropierea casei lui Zaharia Stancu. Mirosea a grâu în urma lui. Dar trenul și-a oprit mersul. Nu și grâul, care nu mai pleacă din Salcia încărcat în vagoane, ci umblă pe ulițele satului sub formă de pâine caldă, coaptă chiar în brutăria primarului, care s-a întors de la oraș acasă ca să-și împiedice comuna natală să dispară chiar de tot de pe lume. Nu prea departe, ce-i drept, ci în cer, cu care toate satele Teleormanului se învecinează. De altfel, cerul este scos aici, în fiecare dimineață, de oameni cu ciutura din fântâni.

Musafirii aproape că nu se mai dau duși din Salcia aproape plângătoare a marelui meu conjudețean. Cumva și a mea, pentru că și-n locul unde m-am născut eu e la fel. Adică aceeași tristețe umblând în sandale de aur pe ulițele pustii ale satului.

Ce mult te-am iubit!, se aude de departe vocea lui Darie spunându-i satului său natal.

Acolo la voi, îmi zice, a doua zi, Nichita Danilov la telefon, aproape că se vede cu ochiul liber poezia. D-aia ne-a și fost greu să ne desprindem din bătătura casei lui Zaharia Stancu.

Mie-mi spui, îi răspund poetului din Iași, eu nu pot să mă desprind deloc. În Teleorman, Salcia e un sat de peste tot. Aud, și când nu sunt acolo, trecând prin gări năpădite de buruieni vagoane încărcate cu poezie!