Biserica și țara

Sărbătorim, anul acesta, o sută de ani de când Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie. Departe de-a fi doar un eveniment formal, administrativ, și departe de-a viza doar Biserica în sine, momentul 4 februarie 1925 are semnifi­cații mult mai profunde, care privesc națiunea în ansamblul ei și statul român.

Merită, de aceea, să contextualizăm acel moment.

Pe plan internațional, la 7 ani după Marele Război, 1925 a fost anul în care, încă din 3 ianuarie, Benito Mussolini a scos în afara legii partidele de opoziție, Partidul Fascist devenind unicul activ în Italia. La 16 aprilie are loc atentatul de la Biserica „Sf. Nedelia” din Sofia, act terorist prin care o grupare din Partidul Comunist Bulgar a aruncat în aer acoperișul bisericii aflate în centrul capitalei Bulgariei, în timpul slujbei de înmormântare a generalului Konstantin Gheorghiev, ucis și el într-un alt atentat comunist. Au murit atunci 150 de oameni, în principal membri ai elitei politice și militare a țării, iar 500 de persoane au fost rănite în atac. În 18 iulie, Adolf Hitler publică prima ediție a cărții „Mein Kampf” și în același an înființează SS (Schutzstaffel), corp paramilitar al Partidului Național-So­cialist German, conceput ca o formă de gardă personală şi care va juca un rol funest în anii care vor urma.

Lumea era, aşadar, în fierbere, chiar dacă în acel moment nimănui nu-i trecea prin cap că va urma Al Doilea Război Mondial, mai ales că la 1 decembrie sunt semnate la Londra Acordurile adoptate la Confe­rin­ța de la Locarno între Franța, Marea Britanie, Belgia, Italia, Polonia, Cehoslovacia și Germania, care prevedeau respectarea granițelor stabilite prin Tratatul de la Versailles și a Acordurilor de demilitarizare a zonei Rinului.

În țară, la 30 decembrie, Consiliul de Coroană ratifică renunțarea prin­țului Carol la succesiunea tronului în favoarea fiului său, Mihai. Ce coincidență amară: în aceeași dată, 22 de ani mai târziu, printr-o lovitură de stat comunistă, regele Mihai I avea să fie forțat să abdice și era proclamată Republica Populară Română, în zona de influență a URSS.

Cât despre data calendaristică, tot într-un 4 februarie George Washington a fost ales în unanimitate primul președinte al Statelor Unite, în 1789, în 1909 avea loc, pe scena Teatrului Național din București, premiera piesei „Apus de soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, iar în 1933, în România se adopta Legea pentru starea de asediu.

Ridicarea la rangul de Patriarhie a BOR a venit la 40 de ani după ce aceasta îşi câştigase statutul de autocefalie, pe care îl ceruse de mai multe ori Patriarhiei Ecumenice, dar până atunci fusese refuzată, chiar dacă prin Decretul organic din 3 decembrie 1864 se prevedea că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească streină în tot ceea ce priveşte organizaţia şi disciplina”.

Astăzi, România are 19 milioane de cetățeni și 86,45% dintre aceștia sunt creștini ortodocși, Biserica reprezentând astfel principalul stâlp de rezistență al națiunii, așa cum de altfel a fost de-a lungul secolelor, indiferent care-i era forma de organizare și statutul și în ciuda faptului că, până la 1 Decembrie 1918, regiunile ei istorice au fost despărțite și au suportat fiecare vicisitudinile vremurilor. Nici măcar nu ne putem imagina cum ar fi rezistat - și cum ar arăta România modernă - fără puterea credinței și fără aripa protectoare a Bisericii.