Ce bun poate ieşi dintr-o depresie?

E ste încă Postul Crăciunului, un post al bucuriei. Va veni Crăciunul cu o bucurie şi mai mare, şi mai strălucită. Chiar şi zilele din această perioadă sunt deosebit de frumoase, însorite, iar soarele ne bucură viaţa. Cu toate acestea, acum există şi foarte mulţi oameni trişti, depresivi, din ce în ce mai mulţi, din păcate. Tristeţea lor vine din diferite pricini. Nu contează în acest moment analiza acestora, ci acum este important doar că ei au nevoie de puţină mângâiere şi de ajutor, măcar cu un cuvânt. E nevoie să vorbim şi despre ei puţin, întrucât există şi astfel de oameni; se află chiar lângă noi. Socotesc a fi chiar o datorie să ne gândim puţin şi la oamenii depresivi. Unii dintre ei suferă de probleme grave de comunicare şi nici măcar nu reuşesc să vorbească cu cineva care să le dea un sfat sau pur şi simplu să-şi descarce sufletul în faţa cuiva. Cei mai mulţi sunt oameni cu totul singuri. Ei trăiesc aproape necontenit într-o stare-limită, pentru că pe lângă tristeţe se mai adaugă şi incapacitatea de a înţelege ce se întâmplă cu ei. Pentru că omul de unul singur nu se poate cunoaşte pe sine şi nici nu-şi poate rezolva problemele sufleteşti, ci are totdeauna nevoie de altul, de un însoţitor pe calea vieţii şi de o călăuză, de un duhovnic. Or, aici s-ar vedea şi o formă sinceră de smerenie, adică să ceri ajutor cuiva, să recunoşti că eşti lipsit şi ai nevoie. Dar pentru aceasta e nevoie să se întâmple ceva, să se mişte voinţa în sufletul tău, să ieşi din sinele tău, să-ţi schimbi perspectiva din care priveşti lucrurile. Nu ai nevoie de un buget mare ca să fii fericit, nu are legătură cu schimbările politice bucuria ta, nu depinde de modificările climatice, ci doar de dorinţa de a ieşi din întristarea patologică şi de a pune în valoare în acest sens chiar propria ta tristeţe. Da, nu te mira! Tristeţea este o forţă, o calitate pe care trebuie s-o orientezi doar. Nu te lăsa copleşit, omule! Încearcă să te bucuri că exişti sau măcar să înţelegi că Dumnezeu te iubeşte. Iar pe tine, cel întristat, să ştii că te iubeşte într-un mod special, iar aceasta nu e o părere personală, ci o spune Hristos Însuşi. De aceea îi şi fericeşte pe cei ce plâng şi le făgăduieşte că veşnic „se vor mângâia” (Mat. 5, 4). Iar aici, pe pământ, Domnul nu îngăduie nimănui să te necăjească, sub aspră pedeapsă duhovnicească: „Nu înfrunta pe cei întristaţi cu inima ca să nu fii lovit cu toiagul cu care au fost loviţi ei şi să cauţi pe cei ce te pot mângâia şi să nu-i afli”, scrie Sfântul Isaac Sirul. Tu, însă, frate, ai o comoară neştiută, care aşteaptă numai să fie pusă în valoare. Pentru că acelaşi Sfânt Isaac zice: „Întristarea minţii e un dar de preţ în faţa lui Dumnezeu. Şi cel ce o poartă cum se cuvine e ca un om ce poartă sfinţenia ascunsă în mădularele lui”. Fii cu luare aminte, aşadar, şi vezi unde se află cheia ieşirii din întristare: chiar în ea însăşi, în perceperea ei ca dar, ca motor propulsor spre o nebănuită schimbare calitativă a sufletului. Ea așteaptă, cum am mai zis, să fie direcţionată, întrucât se află în ea atât seminţele înnoirii prin pocăinţă, cât şi ale patologiei.
Şi să-ţi mai spun ceva în final ţie, celui întristat. Să nu te amăgească gândul; nimeni, nici cel mai fericit om de pe lume nu este întru totul fericit, chiar în toiul celei mai mari bucurii a lui.

Totdeauna, fără excepţie, în evenimentele fericite vibrează în sufletul omului şi puţină întristare. Aşa este sufletul omului construit. Să nu ne bucurăm pe deplin niciodată în această lume pentru că plenitudinea bucuriei nu-i este în fire lumii acesteia, ci doar celei viitoare. Această tristeţe este semnul pe care Dumnezeu l-a sădit în sufletul nostru, ca niciodată să nu ne mulţumim cu lumea şi cu viaţa aceasta, oricâte bucurii am avea noi aici; este un indiciu că există ceva mai desăvârşit decât lumea şi viaţa aceasta, este tânjirea sufletului după ceva ce la un moment dat îl va umple şi îl va desfăta pe deplin, ceva incomparabil cu vreo bucurie pământească. Aşa că tristeţea, depresia, nu este în adâncul ei decât un mare dor după o dragoste nemărginită şi fără sfârşit, ce nu poate fi plinită aici, ci doar în sânul lui Dumnezeu.

Nu ştiu dacă am fost suficient de convingător, dar tu, cel întristat peste măsură, încearcă să cugeţi puţin la aceste lucruri şi Domnul nu va întârzia să te mângâie, aşa cum nici nu bănuiesc cei veseli şi zglobii. Da, pentru că Hristos vine şi Se naşte acum pentru tine, cel singur şi depresiv. Aşa să ştii!