Ce faci tu cu salariul?

Dacă privim cu luare aminte la viaţa din jurul nostru, vedem că cea mai mare parte din acţiunile noastre sunt provocate de ceva, sunt reacţia raţională sau nu la un stimul, o situaţie sau o realitate anterioară. Am fost creaţi persoane nemuritoare de Dumnezeu, având chipul lui Dumnezeu: libertate, raţiune, simţire, voinţă, unicitate şi iubire, şi totuşi suntem de multe ori doar bieţi senzori de mişcare a lumii din noi sau din jurul nostru. Ceea ce spun se aplică la viaţa personală, lăuntrică a omului, dar mai ales la viaţa comunitară, familie, serviciu, parohie, birou etc. Fac rău pentru că eu cred că mi s-a făcut rău, umilesc pentru că am fost umilit, bârfesc pentru a nu auzi bârfele despre mine etc. Cercul vicios al răului devine astfel spirală infernală care creşte ca un şarpe mitic. Apoi ciclul - născător de stricăciune - al vieţii zilnice: trezire, mâncare, maşină, serviciu, mâncare, maşină, televizor, somn. Devenim maşină.

Cert este că Dumnezeu ne-a lăsat izvoare de gândire şi de lucrare a celor bune, începuturi de lumină ale făpturii, şi nu doar recipiente ale gândirii, simţirii şi lucrării celorlalţi. Când spun aceasta, mă gândesc la unul dintre păcatele fundamentale (dacă poate fi numit astfel) ale vremii noastre, şi anume lenea. Nu acea trândăveală de dimineaţă, când terorizăm nervoşi telefonul sau ceasul deşteptător. Nici relaxarea alene pe un şezlong, într-un concediu bine meritat după un an de alergat.

Eu vreau să mă refer la lipsa totală uneori de creativitate umană, de idee strălucitoare care iese din mintea omului care e pe calea asemănării cu Dumnezeu. Acea lucrare a minţii care te face să te îndrăgosteşti iremediabil de Hristos şi de frumuseţea Lui sădită în creaţie. Vorbesc de străfulgerarea de lumină care îţi umple subit ochii de lacrimi atunci când vezi şi simţi imensa durere a acestei lumi şi te face să acţionezi în consecinţă.

Omul a fost pus pe pământ ca preot al creaţiei, vector de sfinţire a naturii şi potir al darului lui Dumnezeu. Privirea lui trebuie să facă să înflorească pomii, bunătatea lui trebuie să nască iubire şi viaţă pretutindeni, să aducă vindecare şi bucurie. Aceasta este vocaţia împlinită a sfinţeniei. Sfinţii lui Dumnezeu, în preaplinul iubirii lor, nu se conformau nicidecum cu regulile stricte ale societăţii robotizate, nici nu acceptau măsurile celor înstrăinaţi de Hristos. Pentru sfinţi viaţa pământească era o ascundere în Raiul lui Dumnezeu, o fugă de convenţiile sterpe ale întunericului materiei şi o luptă cu fosilizarea umanităţii.

Spunând acestea, mă gândesc la vocaţia de izvor a unui Vasile cel Mare, care a întemeiat aşezăminte ale iubirii de fraţi, care au ajuns modele pentru întreaga istorie. Mă gândesc la Sfântul Ioan Gură de Aur, care hrănea zilnic mii de flămânzi care aşteptau la uşa bisericii cu străchinile gata pregătite. Şi pentru a nu fi protocronist, amintesc de un ierarh sfânt ca Iosif Naniescu, la uşa căruia stăteau mereu sute de săraci şi care împărţea milostenie tuturor.

Un om pe care îl cunosc, prieten bun, mi-a spus la spovedanie că într-o zi a luat salariul. Gânduri alerte se suprapuneau în mintea lui: rată, lumină, întreţinere, benzină, grădiniţe, mâncare, haine... Şi în timp ce ţinea în mâini banii puţini pe care îi primise pentru muncă grea, a simţit un val uriaş al durerii celor care nu au ce mânca, strigătul mut al săracilor acestei lumi, şi ochii i s-au umplut de lacrimi. A oprit ca fulgerat la prima alimentară şi a schimbat câteva milioane în bani de un leu. Se apropia seara, aşa încât nimeni nu îl mai vedea. A intrat cu maşina într-un cartier sărac al oraşului, unde zeci de copii desculţi se jucau în stradă. A scos teancul de bani pe geam şi i-a dat drumul. Nimeni niciodată n-a ştiut cine a fost izvorul norului de bani, însă putea auzi de departe bucuria copiilor care prindeau leii din zbor. A oprit maşina la câteva sute de metri şi a plâns cu amar.