Cunoașterea de sine, o perpetuă provocare

Dintotdeauna, omul a fost aplecat să cunoască lumea exterioară, să-i cerceteze pe ceilalți mai mult decât pe sine însuși. Poate că de aceea vechea maximă „cunoaște-te pe tine însuți” a marcat toată cultura antică și, chiar după venirea lui Hristos, a constituit un element fundamental al oricărei strădanii omenești spre desăvâr­șire, pe care să fie apoi așezate cuvintele vii ale Mântuitorului. Cu toate acestea, tentația cunoaș­terii lumii exterioare a rămas și după instaurarea creștinismului, de data aceasta ca un fel de patimă, asupra căreia scrierile ascetice atrag necontenit atenția, ca asupra uneia ce primejduiește nevoința omului de a ajunge la izbăvirea de păcat și implicit la mântuirea întru Hristos. Viața duhovnicească autentică presupune o necontenită cercetare de sine, o necontenită evaluare a caracterului trăirilor și a expe­riențelor proprii, precum și a influențelor venite pe de-o parte de la harul dumnezeiesc, iar pe de alta de la diavol, ca nu cumva, neluând seama la noi înșine, să ne aflăm în înșelare. Chiar și atunci când creștinul a răspuns nevoilor misionare ale Bisericii, așadar când a realizat o lucrare în afara sa, în ceilalți oameni, aceasta s-a întâmplat potrivit cu modelul Apostolilor, adică după dobândirea și sălășluirea Sfântului Duh în ei.

Totuși, istoria omenirii ne arată că de patima veche a fugii față de cunoașterea de sine omul nu a putut scăpa în totalitate sau, mai bine zis, nu și-a dorit să scape, preferând mai curând cunoașterea lumii exterioare, fie că aceasta este societatea, fie universul întreg cu toată materia lui, în dauna lumii sale lăuntrice. De aici au apărut și diversele „cuceriri” ale civilizației umane, utile, desigur, dar numai pentru trup, nu însă și pentru suflet, iar asta se vede și din faptul că toate aceste cuceriri nu au condus la răspândirea unui bine autentic în lume, ci dimpotrivă, au alimentat conflictele și egoismul omului a cărui rădăcină este tocmai renunțarea la cunoașterea propriului sine.

La fel și societatea modernă, trăiește, mai intens și mai complex decât altădată, între aceleași două mari provocări: cunoașterea de sine și cunoașterea lumii exterioare.

Observăm acest fenomen nu doar în spațiul religios, ci și în cel profan, ba chiar aș afirma că el există de multe ori în unul și același suflet, cele două mari tentații trăgând individul când spre interiorizare, când spre ieșirea înspre lume, totdeauna cu un scop bun. Sigur că totdeauna dorința de a face binele este motorul care ne împinge să ieșim din noi înșine și să ne dorim să schimbăm lumea aceasta imperfectă. (Nu vorbesc aici despre vicleni, pentru că aceia au din start un alt stăpân! Vorbesc despre oamenii sinceri). Însă de cele mai multe ori ieșim să schimbăm lucrurile lumii înainte de a finaliza lucrarea din noi înșine, înainte de a ne întări în propriul crez, sub impresia primului gând de a salva omenirea. Or, toată tradiția primită de la cei ce s-au nevoit întru adevăr până la noi ne spune că nu aceasta e metoda cea mai bună.

De ce, totuși, suntem tentați să rezolvăm lucrurile lumii mai curând decât pe ale noastre? Întrucât, oricât ar părea de paradoxal, este infinit mai greu să te dedici cunoașterii de sine decât să străbați tot pământul sau să zbori pe Lună. Aceasta este pricina și nu alta pentru care am ajuns toți să ne preocupăm de problemele altora, ale societății, ale Bisericii, iar pe ale noastre să le ignorăm. Dar în aceasta stă și viclenia, că neluând seama la noi înșine, în ce stare ne aflăm, transmitem un anumit duh sau iradiem o anumită atmosferă specifică, prin care lucrurile din societate nu pot funcționa bine și cu atât mai puțin cele din Biserică.

Îmi vine în minte un cuvânt extraordinar al Sfântului Paisie Aghioritul, care zice: „Dacă vrei să ajuți Biserica, cel mai bine este să cauți să te îndrepți pe tine însuți, decât să cauți să îndrepți pe alții. Dacă te îndrepți pe tine însuți, imediat se îndreaptă o părticică din Biserică. Dacă aceasta ar fi făcut-o toți, Biserica s-ar fi îndreptat. Însă astăzi oamenii se preocupă de toate celelalte subiecte, dar nu se preocupă de ei înșiși”. Iar dacă în Biserică așa stau lucrurile, cu atât mai mult în societatea secularizată, care nu se raportează, din păcate, nici măcar exterior la Hristos. Cum ar putea să dorească binele general, deși declară aceasta, niște oameni care nu posedă niște criterii morale lăuntrice, și cum oare ar putea să ne dorească sănătatea trupească acești oameni netămăduiți sufletește?